Ce intuiție a avut mama, dându-mi numele unei mașini de scris! Numele l-am avut de la bun început, mașina de scris a venit mult mai târziu, abia atunci când nu prea mai era la modă, dar o mai păstrez.

Am vrut să fiu ca vecina de la parter. O femeie energică, cruelă ar fi zis nea Iancu, după cât de vertiginos bătea la mașină. Dimineața i se auzeau tocurile la plecare spre facultatea de medicină, iar după-masă bubuiau în sens invers. Poștașul îi aducea mereu ilustrate colorate, scrisori cu timbre ciudate. Avea cărți multe în limbi străine, traducea și vorbea câteva limbi când alții – deși eram în Ardeal – abia se descurcau cu două-sau trei. Mi s-a părut cel mai bun exemplu de urmat, mai ales că o chema Erika, exact ca pe mașina ei de scris. Și …exact ca și pe mine!

Primul lucru ce puteam face în această direcție, a fost să corespondez și eu cu tineri din lumea largă. Pe vremea când nu exista facebook socializarea se făcea cu ajutorul rubricilor din revistele străine mai ales, unde găseai listă cu tinerii care vor să corespondeze cu tineri din România.

Am găsit și eu o asemenea listă din care mi- am ales la întâmplare fete și băieți cărora le-am trimis ”cerere de prietenie”. Unii mi-au dat ”accept”, adică mi-au răspuns, alții mi-au dat ”ignore”, iar după un timp, tovarășii mi-au dat ”block”. Ori s-au plâns poștașii că au prea multe scrisori și ilusrate de distribuit, ori s-au săturat ei să le tot verifice, cert este că după un timp unele mesaje, cele din străinătate, n-au mai ajuns la mine!

Prietenii din țară, nu mi-au dat ”block”, decât foarte rar. Unora nu le place scrisul. Încercați să scrieți de mână, săptămânal, 3-4 pagini de scrisori. Literă după literă. Fără abrevieri de genul ”CF, vb. brb!” Oricât de curios ai fi din fire, după un timp nu mai ai ce scrie unui necunoscut. Sau da?

Am schimbat ilustrate, scrisori cu tineri din Italia, Franța, Uniunea Sovietică, Ungaria…mai târziu și din Brazilia și Lituania și mai știu din ce colț al lumii.

Întâmplarea a făcut ca prietenul meu din Uniunea Sovietică să nu-mi scrie în limba rusă după cum v-ați fi așteptat, ci în franceză, să nu fie rus, să nu fie alb…și să semene cu Sidney Poitier! M-a întrebat dacă mă deranjează că e un tip de culoare! Având o educație normală, habar nu aveam că ar trebui să mă deranjeze. În concepția familiei mele trebuia să fii Om și nu conta ce limbă vorbești, ce culoare ai…

Singurele meditații din viața mea le-am luat de la Sidney, care îmi corecta scrisorile și mi le trimitea înapoi, ca să văd unde greșisem. Deși se pregătea să fie inginer mecanic, s-a dovedit a fi un bun profesor. Și meditațiile au fost din cele mai ieftine posibile, nu m-au costat decât prețul unor timbre la ”par avion.”

Din corespondență am adunat o impresionantă colecție de vederi, ilustrate, cărți poștale. Mi-am îmbogățit colecția de timbre și de plicuri aniversare, chiar și schimb de șervețele am făcut și multe am aflat povești despre locuri frumoase și oameni interesanți.

Prima mea scrisoare, de fapt o carte poștală de câțiva bănuți, am trimis-o din tabăra de la Homorod. Am scris cu stiloul ”Pionier”, cu cerneală albastră un mesaj prin care mi-am anunțat părinții că am ajuns cu bine în tabără…Cred că abia terminsasem clasa întâi, așa că nu mi-e rușine că am scris de jos în sus, tendință clară de progres!

Și de atunci tot scriu…Încă nu s-a găsit nimeni care să mă oprească din scris. Dar să nu ne lăudăm, tocmai acum ccând opincarul și mămăligarul de ”- 19” stă la pândă! El m-ar putea opri!