Aproape inexplicabil, de pe o zi pe alta m-a dărâmat o stare generală proastă, o slăbiciune, o stare atât de urâtă cum n-am mai avut niciodată. Aveam două zile libere, m-am gândit că indiferent despre ce ar fi vorba, în cel mult trei zile mă voi pune pe picioare. Am bolit o zi, am bolit două, și tot nu mă puteam aduna. Mirosul de mâncare îmi întorcea stomacul pe dos, n-am prea mâncat nimic, ce mai…eram pe ducă!

Pe vremea aceea nu exista dr. Google, așa că am luat notițele mamei, cursurile imense bătute la mașină, unele pe foi atât de veline că abia se mai vedea textul și am luat la rând după simptome, să văd ”țin să fie, țin să fie?”

Apoi în a treia zi, tobă de carte, m-am dus la medicul de circumscripție. Sala de așteptare plină de persoanele care împliniseră o frumoasă vârstă păzeau cu ochi de șoim ușa cabinetului. Cele care se țineau mai bine stăteau în picioare, cât mai aproape de intrare.

Cum am apărut eu, bine dispusă cu diagnosticul la purtător, cei mai vigilenți au reacționat:

  • Duduie, aveți număr de ordine?
  • Număr? Nu!
  • Luați-vă unul de acolo de pe măsuță!- a spus o guralivă, arătând cu degetul spre locul unde mai erau câteva numere desenate pe bucăți de carton.

Am privit în jur, nu păreau suferinde, cel mai probabil veniseră ca domnul doctor să le ia tensiunea, așa că am zis frumos articulat, ca să se înțeleagă:

  • Eu am hepatită!

Ca la un semn deschisă-mi era calea, precum vrăbiile s-au retras de la ușă și numai că nu m-au împins în cabinet! Vai, de ce am venit acolo? Erau îngrozite! Ce număr de ordine, ce stat la coadă!

Nici medicul n-a pierdut mult vremea cu mine după ce i-am zis: scaun alb urină maro, greață, lipsă pofta de mâncare, stare generală proastă, de câteva zile.

  • Vă internați imediat, la contagioase, chem salvarea sau vă duceți singură?
  • Mă duc, mă duc. Nu vreau cu salvarea!
  • Nu vă întâlniți cu nimeni, direct la spital! – mi a mai zis în timp ce a desenat hieroglifele pe biletul de trimitere.

Ca la tăiat mielul, așa m-am dus. Tata săracul a lăcrimat când l-au oprit la intrare și pe mine m-au ascuns undeva la parter într-un salon. Pe neobservate, starea proastă m-a lăsat, m-am făcut galbenă precum lămâia coaptă! Albul ochilor mei verzi ziceai că e vopsit! Au urmat două săptămâni în care am umplut pereții salonului cu desene executate artistic pe foile din două blocuri de desen, am ținut lecții de franceză cu colegele de salon, am suportat o sumedenie de analize și am așteptat să mă decolorez ca să pot pleca acasă!

Tot familionul a fost testat, apartamentul dezinfectat, din fericire nimeni nu s-a contagiat, semn că luasem boala de la colega. S-au grăbit să mă anunțe să mă feresc, după ploaie, chepeneag.

Colega sau strugurii nespălați de la niște milițieni care mi-au verificat actele în stația de autobus? Cine știe! Aveau o predilecție pentru buletinul meu de identitate! Și pentru că unul dintre ei ciugulea dintr-un ciorchine de struguri, în timpul serviciului, m-au servit și pe mine. Mai bine îi refuzam!

Cerul de octombrie, îl zăream apoi doar de la geam. Au urmat luni de zile de regim, analize periodice, 90 de zile concediu de boală!

Ce vremuri!