Toată lumea îi zicea Nușiroman, într-o vreme chiar am crezut că asta e numele ei. Cel mic sau de familie, nu avea importanță. Auzind acest nume, știam că e vorba de femeia de la etajul doi. O femeie robustă, tunsă scurt. Categorie specială. O apariție pitorească. Unică. Avea o voce groasă de fumătoare, accentua fiecare silabă, în timp ce te privea cu ochii ei mici și căprui , aproape negri. Dacă te-a întrebat ceva fixându-te cu privirea ei pătrunzătoare, recunoșteai și ce nu ți-ar fi trecut prin, darămite s-o contrazici.

Fire veselă, de o naturalețe ieșită din comun, dacă bărbatul său apărea cu doi – trei colegi de muncă pe neanunțate, și au găsit-o îmbrăcată doar cu un furou alb cu dantele, asta e! Nu s-a panicat deloc!

Știa o mulțime de povestioare despre tot felul de personaje din târg. Nu știu de unde le afla, că rareori pleca de acasă. Era curioasă, asta e cert. De la geamul bucătăriei urmărea jumătate de cartier. Dacă ceva i-a scăpat, găsea modalitatea de a recupera pierderea. La nevoie se punea pe burtă pe la aerisirea de la cămară, ca să vadă măcar picioarele celui care suna pe la ușa vecină, pe diagonală, că până acolo bătea.

Fuma Carpați cu filtru, niște țigări absolut oribile, cu un filtru ce părea hârtie igienică înfășurată într-o bucățică de carton gălbui. Aveau un gust groaznic, dar când rămâneam fără ”fum”, o mai întrebam de sănătate și mă recompensa cu o țigară. Partea și mai proastă era că din politețe nu puteam refuza cafeaua de la preso. Îmi plăcea cafeaua, dar fără sare. Ori Nușiroman era adepta cafelei cu sare, că sarea îi accentuează aroma! Să zicem că aș fi făcut efortul să rezist la o doză de cafeluță neagră cu sare, dar altceva mă deranja și mai tare. Nu într-atât de tare încât să mă las de fumat, dar…na!

Acel ceva era…Motanul! Unul răsfățat, hrănit cu parizer de doi lei pe care îl consuma zilnic sub chiuveta din bucătărie. Dacă s-ar fi rezumat la micul dejun de sub chiuvetă nu ar fi fost atât de grav, dar majestatea sa se credea acrobat. Se urca peste tot, făcea salturi mortale de la bufet peste masă, sus, jos, pe afară pe balcon, înapoi în bucătărie…era într-o perpetuă agitație, bănuiesc că în cinstea mea era atât de activ! Numai că imaginația mea bogată de scriitoare în devenire mă făcea să văd firele de păr de pisoi plutind în aer, aterizând în ceșcuța mea de cafea. Puțin a lipsit să nu-l simt chiar în gură! Deși evitam să-mi casc gura când motanul era în zbor.

Acum că Nușiroman nu mai poate afla, recunosc eroic, când motanul era prezent, sub pretextul că am nevoie de o carte din sufragerie, aruncam cu mare discreție cafeaua la chiuvetă…Era o gură de cafea, servită într-o minusculă ceșcuță…dar nu puteam risca! Știam deja ce înseamnă să faci hepatită!

Nușiroman avea un vocabular extrem de colorat. A moștenit o bibliotecă serioasă și bănuiesc că și citea, deși unele cărți erau în germană, altele în rusă, limbi pe care cu siguranță nu vorbea. Dacă se enerva, sau voia doar să pară periculoasă, scotea niște silabe la un volum de ziceai că i s-a defectat potențiometrul! A rămas memorabilă scena când copilul ei de câțiva ani n-a executat ceva ordin și a mai și comentat, lucru interzis cu desăvârșire. Și atunci Nușiroman tuna: ”Șezi pe coaiele tale, mă copile!” La care băiatul, cu cea mai mare seninătate răspundea: ”chiar pe ele șed!”