Am ieșit pe balcon ca să mi aerisesc plămânii, sperând că țevile de eșapament ce ies amenințător din apartamentele vecinilor nu vor scuipa fum. Știu, aburi, așa se numesc, și nici nu put și mai sunt și sănătoase!

Geamurile fiind larg deschise, urma doar să ridic perdeaua. Abia am tras de un colț de perdea că am și strigat de surpinsă ce eram: ”vai, ce m-ai speriat!” Bine am slobozit și un ”moașă-ta pe gheață”, ca între noi gradații. Am rămas cu colțul perdelei în mână, privind șocată spre bietul înaripat, speriat și el, dar tăcut. A dat din aripi cu disperare, a trecut prin fața mea până la colțul opus de balcon, era prea sus, n-avea curajul nici să se așeze nici să -și ia zborul. După câteva secunde de zburătăceală ( cuvânt nou, se poartă neologismele) a preferat să revină pe marginea de balcon de unde îl exilasem cu perdeaua mea! S-a așezat după stâlp, scoțându-și doar capul și privind spre mine cu ochiul acela mic, cât un bob de piper, iar eu de la geam, privindu-l cu ochii din dotare. Ne-am speriat amândoi: eu de el, el de mine! Un pui de porumbel!