Trec în revistă câteva posibilități: cine ar putea fi la ora asta? Apoi răspund la interfon cu un ”da” scurt.

-Vă rog să-mi deschideți, doamnă. Sunt băiatul de la Marius. Fac curat la tomberon. Cineva a aruncat un sac cu moloz-turuie pe un ton tânguitor necunoscutul.

-Încercați la scara cealaltă. Aici n-a lucrat nimeni pe scară!

-Am fost și la scara cealaltă. Nu-i de acolo. Deschideți-mi să văd. Aici trebuie să fie. Se vede urma cum a târât sacul. Dacă-l găsesc e bine, dacă nu, nu.

-Nu poate fi de pe scara noastră!

-Deschideți-mi, vă rog! Să mă uit.

-Bine vă deschid, dar să știți că nu-i de la noi.

Nu-mi explic cum de am fost atât de aeriană. Vocea, tonul, nu lăsau niciun dubiu din ce zonă ar fi musafirul. Faptul că a pomenit de numele lui Marius, mi-a blocat toate antenele care ar fi putut să-mă pună în gardă. Contrar teoriilor mele, în ciuda știrilor de la poliție pe care le postez de zor, îi deschid unui necunoscut, care-mi debitează o poveste neterminată. Îmi stă mintea-n loc!

Totuși mă uit pe geam, ia să văd dâra lăsată de sacul cu moloz, târât de vecinul indisciplinat. De surpriză mă pomenesc vorbid singură, cu vocea tare: ” M-a mințit! ”

Nici urmă de moloz, treptele și trotuarul strălucesc de curățenie sub soarele amiezii.

Fără să mai pierd vremea, îmi caut papucii și ies pe coridor, să văd cine m-a mințit!

Mă uit în jos, așteptându-l să urce. Nicio mișcare pe scară. După o secundă, de sus se aude zgomotul scos de o plasă în care cotrăbăie cineva. Se lasă liniștea și printre gratiile balustradei apare un cap tuciuriu.

-M-ai mințit! Ce cauți acolo?

Omulețul coboară cu repeziciune, răstindu-se la mine.

-De ce mă faci mincinos? De ce? De ce mă faci mincinos? repetă indignat.

-Unde vezi moloz? Ai mințit! i-am zis hotărâtă, fără să-mi iau privirea de pe figura lui. Sprâncene stufoase, ochi negri, tucuriul în jur de 3 decenii mă măsoară din cap până-n picioare. Trece foarte aproape de mine. Dacă ar vrea, m-ar putea lovi, mi-a trecut prin cap. În clipa următoare ușa apartamentului meu s-a închis cu bubuitură.

Vorbeam tare, nu m-am lăsat intimidată. Omul s-a uitat la telefonul din mâna mea, vocifera indignat că de ce-l fac mincinos, că el cere dacă are nevoie de ceva. Lucrează de 14 ani la Marius…O fracțiune de secundă am avut o ezitare, chiar, cum de-l fac mincinos. dar era evident că a mințit și l-am prins cu minciuna!

De la per tu a trecut ușor la ”dumneata”, apoi a folosit persoana a II-a plural, când mi-a arătat spre apartamentul de unde ar fi fost târât sacul. Mă invita să cobor cu el dacă nu cred. Camionul n-a luat gunoiul, că e plin de moloz, de mobilă pe la tomberon, bombănea, în timp ce bătea în retragere. Altă minciună!

Ca de obicei nu a ieșit nimeni, toată scara părea nelocuită.

M-am dus la geam și l-am văzut ieșind din bloc. Un copil de vreo 6 ani îl aștepta pe trepte, cu o plasă sub braț. S-a luat după el, dispărind la colțul blocului.

Abia atunci am procesat toată întâmplarea. Cum am putut fi atât de naivă?! Să-i deschid unui străin, ca să caute ce? Mi-au trecut prin cap zeci de răspunsuri, acum, ce ar fi trebuit să-i zic și să – l las pe afară! Să cauți dâre de moloz direct la etajul cinci?

O fi venit în recunoaștere? La pont? Sau pur și simplu și-a încercat norocul?

Poate că de data asta am avut noroc! Dar ”să nu se mai întâmple!”- vorba unui clasic în viață!