Cazarma era înconjurată de un gard de beton, destul de înalt ca să nu vezi înăuntru, dar ”brodat” cu niște găurele ca să vadă în stradă cei de dincolo de el. Nu odată am tresărit la câte o voce neașteptată ”singurică? singurică?” picată ca din cer, când mă credeam chiar singură pe stradă.

De la geamul meu puteam vedea partea distractivă din viața militară, chiar dacă plopii cu frunzele lor strălucitoare formau o adevărată perdea în fața ochilor. Pe terenul de sport ”gradele” jucau volei sau tenis de câmp. Copiii aleșilor se antrenau duminica, plin de importanță. În cursul săptămânii se făcea instrucție cu soldații. Pas alergător. Câteva piste de alergat contra cronometru, flotări, genoflexiuni, zăngănit de arme, ”stai că trag” – îl soma santinela pe cel care se apropia de el.

Unii săpau o groapă de parcă ar fi căutat comori ascunse, negăsind nimic, o astupau la loc. Apoi venea altă echipă, ( are o denumire), ceva mai încolo căutau și ei ziua de ieri, apoi plecau la fel cum veniseră. Uneori băteau pasul de defilare în fața porții și plecau spre poligon, la tragere.

Din când în când se auzea câte un chiot ”Hai liberare!”, gornistul dădea deșteptarea, iar la stingere chiar suna frumos ”Liniștea”, alteori vedeam rudele soldaților care veneau la poartă cu pachete pline cu de – ale gurii…

Văzut de afară, părea interesant totul și nu prea înțelegeam de ce făceau atâta caz cei care erau chemați la centrul militar. Armata te face bărbat, îți aperi patria, lasă că vezi tu ce înseamnă, ordinul se execută, nu se discută – astfel sunau argumentele pro. Nu lipseau nici contraargumentele, cum că ar fi bătaie de joc, pierdere de vreme. Am auzit de cazuri când ”puiul mamii” a fost înrolat cu pile, ca să se maturizeze, pe când altul a ajuns la balamuc din încercarea de a scăpa de armată!

Mie mi s-a părut extrem de interesantă milităria. Crescută printre uniforme de tot felul, cea verde chiar îmi plăcea din cale afară. Mai ales după ce tata m-a convins că uniforma albastră (de ceferist) nu – i pentru mine! Pe timp de pace, armata părea să fie o meserie mai pașnică, până și pentru fete.

….Am aflat apoi cu mirare că militarii pot muri și pe timp de pace. Soldații noștri, ceva mai dotați acum decât în poezia lui Alecsandri, au ajuns să asigure pacea în țări străine, la mii de kilometri de țară, în teatrele de război. Ca să ai pace trebuie să faci război? Mulți s-au întors, unii au plecat din nou, poate chiar și a treia oară, iar alții au ajuns acasă între patru scânduri acoperite cu drapelul național.

Celor din afară, pentru cei care n-au văzut nici măcar prin perdeaua frunzișului de plopi ce înseamnă armata, militarii sunt niște mercenari. Ei nu știu că în armată ordinele se execută, nu se discută. Fiecare militar e o lume aparte. Dacă e la început de drum, visează să aibă o familie. Dacă e însurat, vrea un trai mai bun pentru familie. Pentru copii. Dacă s-a pregătit pentru o carieră militară nu – și permite să refuze propunerea de a participa la o astfel de misiune. Fiind cadru de nădejde, bla, bla,…așa cum se făcea înainte de 89. Că acceptă bani pentru asta? Ce muncă nu se plătește? Sparanghelul se culege pe gratis?

Militarii au fost peste tot. De la culesul recoltelor toamna, la inundații, la cutremur, la construcția căilor ferate, la realizarea Transfăgărășanului, a Transalpinei, în mine, pe șantierele patriei, la metrou sau la Casa Poporului, actualul Parlament.

Să fii militar nu înseamnă un job de la 7 la 15, sau de la 8 la 16 sau de la 9 la 17… Înseamnă un job de 24 din 24, 7 zile pe săptămână, 12 luni pe an…Job în care cele mai des folosite expresii sunt ”Îmi permiteți să…”, ”vă raportez că…”, ”Să trăiți!” , dar mai ales ”Am înțeles!”

Și trebuia să înțelegi! Dacă nu din prima, ”Repetați vă rog! N-am înțeles la urmă”, cu consecințele de rigoare.

Să fii militar…însemna să pleci de acasă la 14 ani, să urmezi liceul militar, să treci cu bine peste tot felul de examene, să te acomodezi cu viața cazonă, cu restricțiile, să dai admitere la Școală militară (academia militară) și să – ți dedici viața executării ordinelor, pentru că mereu vei avea un superior. Mai ales dacă nu ai ”spatele asigurat”. Dacă nu ești protejatul unui sus-pus!

Dacă ți-ai luat în serios rolul de educator, de formator de specialiști într-o anumită armă, te străduiești și obții calificativul foarte bun, câștigi locul unu la concursuri de specialitate pe țară, iei examenul de grad și nu prinzi funcție pentru că ar vrea și Ixulescu să ajungă în aceeași garnizoană…Ce să-i faci, dacă nu ești și tu fiu de… baron!

Un civil nu va înțelege niciodată ce înseamnă să ajungi acasă după o zi de muncă și pe la 3 dimineața să-ți bată la ușă un soldat înarmat până-n dinți, tunând: ”se execută…nu știu ce indicativ”. Și trebuie să ieși din pat, ca în cel mai scurt timp să ajungi la unitate, gata de luptă! Cu sacul de alarmă, desigur, din care nu trebuie să-ți lipsească nimic la verificarea de rutină.

Dacă a fost alarmă, ziua ta de lucru a început de la ora 3, dar nu se termină mai repede…

Dacă nu e alarmă, poate să fie exercițiu de tragere de zi sau de noapte, în poligon.

Dacă nu e vorba de nici o calamitate naturală, nici de alarmă, nici de tragere, poate fi vorba de o aplicație. O săptămână – două, pe orice vreme, să dormi în cort, să rabzi frig, pentru că nu ești domnișoară de pension, ești în ”army now”. Și unde mai pui muncile agricole, pe Câmpia Română…

Un civil jubilează când nevastă-sa naște primul său copil. Militarul, fiind de serviciu pe unitate, poate primi ordin să plece la munci industriale, sau agricole, depinde de anotimp, chiar din a doua zi, fără să-și fi văzut copilul! Ordinul se execută, nu-i așa?

Civilul petrece mai mult timp în familie, își ajută copiii la lecții, militarul de cele mai multe ori lipsește la primii pași ai copilului, la primul cuvânt rostit…Ajunge să fie musafir în propria locuință! Nevastă-sa preia comanda. Învață să bată un cui, să plătească facturi, să liniștească cumva copilul, lasă că vine tăticu! Iar el să-i răspundă plângând: ”Dar până mă scol eu, el pleacă iar!”

(-va urma sau nu-)