În primul an de detașare la Casa Poporului nu am scăpat nicio ocazie de a schimba somnul din dormitor pe o călătorie cu trenul. După o noapte legănată de glasul roților de tren, dimineața eram în gara noastră mică. Orașul adormit, cenușiu și mult prea liniștit față de agitația capitalei se agăța de noi cu toate tentaculele sale invizibile. Pe cât de greu ne-am desprins de el, pe atât de ușor l-am dat uitării, după câteva drumuri obositoare.

Ultima dată am plecat în permisie prin luna mai. În naivitatea noastră ne-am imaginat că de 1 Mai nu va fi înghesuială pe tren! Greșit, că nici măcar locuri în picioare n-am mai găsit pe acceleratul de București. A doua zi trebuia să fim la datorie, fără clemență, chiar dacă ar fi plouat cu babe din cer!

N-am avut altă soluție decât să ne încercăm norocul la …TAROM. Am aștept să se deschidă la agenție. Ne-am înarmat cu răbdare și am dat o grămadă de răspunsuri și documente, blondei de la ghișeu. Aveam impresia că vom primi un bilet pentru eternitate! Partir c’est mourir un peu, nu-i așa?

Când am întrebat-o pe blonda extrem de curioasă cine ne garantează că vom ateriza peste o oră la București, mi- a răspuns cu cea mai mare seninătate: nimeni!

Am plecat cu un autobuz din fața Agenției până la Aeroport. Avionul, un Antonov 24 ( mi se pare) pe dinăuntru nu mai mare decât un autobus, a aterizat, venind din direcția Baia Mare. Bătea un vânt puternic, mă gândeam dacă se anulează zborul va trebui să căutăm un covor zburător…

Nu s-a anulat nimic și totul a decurs normal. Avionul a intrat în trepidații, tot ”autobuzul” rula cu viteză din ce în ce mai mare pe pistă, când credeai că nu va reuși, s-a desprins de pe pistă și s-a ridicat în aer. Casele, dealurile se vedeau ca niște machete. Nu am putut admira prea mult priveliștea, că stomacul meu zburdând de fericire, avea tendința nedisimulată de a ieși pe gură!

Stewardesa ne-a dat bomboane, ne-a îndemnat să ne punem centurile…Am muncit eu cu centurile, până când am reușit să le agăț, tocmai pe când ne anunța că le putem dezlega…Atunci am realizat de ce am muncit atât…păi dacă am luat jumătatea de centură de la tine! Și tu nu ai protestat. M-ai lăsat să-mi văd de treabă! Realizând gafa, atât de tare am râs că în ciuda zumzetului de motoare s-a auzit bine de tot în jur.

Au urmat câteva turbulențe, aici chiar am avut nevoie de toate batistele din jur!

Nu, nu mi-e rău, așa fac eu când admir norii! Bucățile astea mari de vată peste care părea că stă avionul nemișcat…. Așa ceva nu e posibil, deci…Stomacul meu a intrat din nou în du-te vino! Până să mă obișnuiesc cu senzația ciudată, am reușit să-mi desfac centurile, tocmai la timp că am ajuns la aeroportul Băneasa! Pilotul Trandafir a așezat cu grijă aparatul pe sol.

După asta, până seara aveam impresia că zbor! Abia zilele următoare am derulat iar și iar toate imaginile pe care le vedeam din coada ochiului! Câteva nopți la rând mai vedeam macheta aceea cu munți și văi de jucărie, cu panglica albastră ce șerpuia printre brazi…soarele nu se vedea, dar lumina lui se strecura printre nori…

Important e că am ajuns la timp. Și nici n-am mai plecat până-n ianuarie!

(va urma sau nu)