Sau pur și simplu escrocherie? Vine la ușă un nene. Îmbrăcat cu o geacă și pantaloni tip sport, cu un dosar voluminos în brațe. Sună. Neavând portar, până ajungi să-i deschizi, are timp să studieze numele de pe ușă, așa că te întâmpină jovial, spunându-ți pe nume.

Prima impresie? Deși nu poartă mască, oricât de insistent ți-ai scana memoria, nu-ți cade fisa. Cine o fi? Tonul vocii, mimica lui, intenția nedisimulată de a năvăli în casă, totul pare să-ți dea de înțeles că ar trebui să-l știi.

Fără prea multe politețuri, trece la scopul vizitei. Îți bagă sub nas, dosarul deschis, și pe un ton convingător, face rezumatul: e o fetiță. Are cancer. Ar trebui s-o ajutăm cu niște bani pentru operație.

Luat prin surprindere, îți trec prin cap tot felul de idei, începând de la cum de n-a sunat la interfon, cum de turuie ca pe o lecție bine învățată, cum de pare lipsit de empatie și alte asemenea. Realizând că nu prea va avea succes, tipul trece la negocieri.

”Măcar 50 de lei?” Îi urezi sănătate. El mai încearcă: ”Și alții au dat…” Apoi pleacă.

Închizi ușa după el cu cheia. Și începi să diseci întâmplarea. Educația creștină îți spune că ar fi trebuit s-o ajuți pe biata fetiță. Mintea lucidă îți spune că un om necăjit nu umblă din ușă în ușă…