Anunțată alaltăieri cu surle și trâmbițe, aversa torențială ne-a trimis ieri o copie. Pe neanunțate, de data asta cerul s-a întunecat, s-a iscat un vânt ce și-a suflecat mânecile, gata de luptă. Praful s-a ridicat de pe drum ca să se așeze domol la loc, udat de stropi mari, ca apa din dușul scăpat din mână. Peste câteva minute torențiala a și fost dată uitării.

• Dacă sună cineva la interfon, îi deschideți, vă rog?
• Dă-mi un nume, o parolă, ca să nu-i deschid oricui!
• Martinel.
• Oh, tocmai se sună. Stai să văd cine e? O fi el?

La interfon se aud voci, o trupă întreagă, vorbesc într-o limbă străină.

Nu poate fi Martinel. O fi greșit numărul. Nu deschid.

Se sună din nou. Povestea se repetă. Mă uit pe geam. Un tip vorbește la telefon cu o mână tatonând butoanele pe interfon.

Se sună din nou. Îl întreb nu cumva e Martinel? Dar de ce sunt patru…când trebuia să fie doar unul.

Ce fericire pe capul omului. Oh, da! E Martinel. Deci ii pot da drumul să intre în clădire. Ne lămurim la ce apartament vor să ajungă, ok.

Numai că se sună. La ușă de data asta.

În ușă toată echipa, de la mic la mare. Toți patru. Bucuroși că au sosit. Nu vor decât cheia!

Cheia?? Deja mă gândeam unde o să-i culc! Sunt patru persoane , totuși? Rotițele din capul meu scârțiau deja, neuronul stingher era gata s-o ia razna…Cheia?? Nu aveți cheia?

Nu. N-avem cheia! Au afirmat cu mândrie nedisimulată. Și de parcă asta nu ar fi fost de ajuns, pe mine m-au găsit ca să le fac rost de cheie!

Tipul citește ceva de pe telefon…

Acel mesaj pare să rezolve problema cheii. Și mai fericiți decât au ajuns la mine în ușă, se scuză, fac stânga împrejur și năvălesc de data astă dată în jos.

Ca după furtună!