Nu-mi dau seama ce vârstă avea. O vedeam elegantă, frumoasă, impecabil îmbrăcată. Judecând după cordonul uneori lat alteori subțire, i s-ar potrivi expresia ”tras ca prin inel.” Avea nasul tipic franțuzesc. Ca să poți pronunța nazal, ”Bon, Simone, dix!”- nu-mi puteam imagina alt nas decât al ei. Subțire, ascuțit…O vedeam ca pe o actriță de cinema!

Trecea printre bănci, aruncând câte o privire exigentă peste caietele noastre. Zgomotul pantofilor cu toc te avertizau din timp că se apropie. Nu știu cum ar fi trebuit să învățăm pronunția combinațiilor de litere fără să cunoaștem alfabetul internațional, dar ne străduiam. După ce ne-a atras atenția să nu scriem cu creionul peste textul din manual, îndemn ce am aplicat imediat, dar în sens invers, în scurt timp citeam cursiv, obținând tot mai des recunoașterea nazală:”Bon, Simone!”

De aici până a lua decizia că vreau să devin profă de franceză, n-a mai fost decât un pas.