Barca cu motor tăia valurile apei cu același zumzet odihnitor pentru urechile pescarului. Nu la fel de relaxant i se părea femeii care ar fi vrut să fi rămas acasă, cu o carte în mână, savurând liniștea căminului.

Privind în depărtare, știind că mai au drum lung de navigat, l-a lăsat în cele din urmă pe Moș Ene să i se așeze pe gene!

Pescarul nu era vorbăreț de felul lui, dar acum tăcea, luându-și în serios rolul de cârmaci al ambarcațiunii.

Nevasta pescarului, mai tânără cu câțiva ani buni decât el, nu găsea nimic atractiv în pasiunea soțului. Dar îl însoțea adesea în călătoriile lui cu barca.

Pescărușii țipau, motorul torcea înghițând kilometrii din imensitatea apei. Iar ea se lăsa purtată de vise.

Acompaniată de acordurile bine cunoscute din Lacul Lebedelor executa mișcările ba unduitoare ba cele specifice pe vârfurile pantofilor de balet, călcând mărunt, repede-repede. Apoi executa săritura aceea care o făcea faimoasă…acel șpagat executat în aer, trecând peste toată scena teatrului, cu ușurința unui acrobat, din două sărituri, ca o pasăre albă în zbor.

Ca în vise, fără prea multă legătură între subiecte, în lumina reflectoarelor ea recită o poezie. Vocea caldă și dicția perfectă redau pe înțelesul tuturor ce a vrut să spună poetul…În sală e întuneric, doar în primele rânduri se zăresc câteva fețe necunoscute, strălucesc niște priviri care o urmăresc cu admirație.

Ca în vise, iar se schimbă decorul. O mână ușoară o mângâie pe față, dându-i la o parte șuvița de păr negru și așezând un sărut timid pe fruntea ei.

Tot la fel de frumoasă e ca atunci când am cunoscut-o, se gândea pescarul rușinat de gestul său neașteptat.

Deșteptarea, am ajuns!- a zis cu vocea tare.

Așa de repede? i-a răspuns nevasta pescarului, fără să-și dea seama că nu mai e vis.

Cu dedicație, pentru nevasta ”pescarului!”