Zgomotul puternic, ca de avion care decolează, mă duce la fereastră. După câteva secunde ce par o eternitate, în timp ce zgomotul crește în intensitate, apare sursa: un utilaj dolofan, alb, cu înscripții, cu becuri și ceva mături rotunde.

Monstrul hălăduiește ușor, lăsând o dâră de apă pe marginea drumului. E măturătorul de serviciu. Trece zilnic, dus-întors, pe ambele părți ale carosabilului, atât cât poate pe lângă mașinile parcate pe sau doar pe lângă trotuar.

E curată străduța.

După-masă. Se aud voci vesele, se apropie o gașcă judecând după decibeli. Frunzișul nucului îi acoperă, abia după ce trec de copertină îi zăresc. O familie de oameni foarte tineri și la fel de liberi.

Curg precum un pârâiaș pe carosabil. Copiii încearcă să nu iasă din formație, nu prea reușesc, apoi recuperează în pas alergător. Unul dintre ei a terminat de studiat un recipient recent capturat de la tomberonul pe lângă care tocmai trecuseră, îl aruncă pe jos, cu o mișcare exersată și îi dă câteva șuturi până iese din câmpul meu vizual. Recipientul a mai încasat câteva șuturi, cel puțin după zgomot.

Va urma probabil zgomoteca, apoi pe rând exterminatorul de țânțari, motociclistul surd, mașina jandarmeriei, ultimii clienți de la restaurantul din colțul străzii.

Apoi se face liniște.

Becul de pe stâlpul de sub geamul meu o zi arde, o zi nu. Azi ar trebui să-și ia liber.