Avea și un nume cinstit, desigur, dar noi doar așa îl pomeneam: J’attendrai. Îl cunoșteam mai ales din pozele din albumul de familie. Rezemat de o mașină, picior peste picior, privind cu mândrie în camera aparatului de filmat. În fața casei, pe treptele unui vagon de tren dezafectat,ori în sânul familiei alături de soție și cele două-trei fetițe.

Nu putem nega că nu ar fi fost un tip pedant, îmbrăcat la patru ace și mândru nevoie mare. Obișnuia să ne zică plimbându-se prin cameră: Nu sunteți exigenți. Asta e cusurul vostru!

Ne privea de sus și își permitea să ne lanseze invitația de a le face o vizită, fiind sigur că așa ceva nu se va întâmpla! Văzându-l aveam impresia că e un personaj decupat din filmele nemțești de război. Ciudată asociere pentru că omul de obicei fredona un cântec în franceză. De aici și porecla: J’attendrai, după un cântec interpretat de Dalida.

La fel se plimba și în ziua aceea, plin nu doar de el, dar și cu stomacul plin. Era după un prânz copios pregătit de tata, când l-a trimis pe nepotul meu: du-te vezi să nu-mi zgârâie cumva copiii mașina!

Apoi și-a continuat defilarea între canapea și geam, fredonând, lansând obișnuita întrebare: și când veniți la noi?

Să știți că avem pașaport! Vă vizităm în vacanța de vară!-i-am răspuns cu naturalețe.

J’attendrai le jour, j’attendrai ton re…și s-a rupt banda, s-a blocat discul, ori ceva i-a tăiat sonorul musafirului nostru! În ziua aceea n-a mai fredonat și nici nu l-am mai văzut vreodată la noi!