Etichete

, ,


Aparatele de radio nu au lipsit niciodată din casă. De la cele mici portabile, cu tranzistori, până la cel mare ”Enescu”, de pe care executam uneori sărituri acrobatice pe pat, mereu era pornit careva.

Tata asculta cu plăcere arii in opere, canzonette, muzica popoarelor  cu precădere muzică orientală! ”Auzi? Cine cântă? Eri, ia zi-mi!” Și mă străduiam să știu răspunsul, că se bucura de fiecare răspuns corect ca de un cadou. Iar mie mi-ar fi fost tare rușine să nu-i pot oferi măcar atâta bucurie.

Citea foarte mult. Mama îl lua la rost , că nici la masă nu voia să lase din mână ba ziarul, ba cartea pe care tocmai o citea. Avea un har de a povesti, că era imposibil să nu vezi cu ochii minții ce descria el în câteva cuvinte.

Îmi amintesc de excursiile noastre cu trenul. Îmi sună în urechi și acum glasul roților de tren, parcă simt fumul  mocăniței de pe linia îngustă…mă văd cu părul fluturând pe la geamul acceleratului ce ne ducea la mare…

Șnițelul vienez, ouăle fierte, feliile de franzelă unse cu unt și mirosul de ardei gras – în căutarea timpului pierdut, acest meniu e madelaineul meu! De câte ori n-am mâncat între două trenuri pe o bancă într-o gară, undeva într-un parc!

Străbăteam orașele, să trecem dincolo, zicea ducându-ne mereu pe partea însorită  pe la muzee, monumente istorice, chiar și bisericile le vizitam uneori, însă n-am fost niciodată la slujbă. Am călătorit peste tot în țară, ne-a dus și peste hotare. Apoi revedeam drumul pe hartă, pe globul pământesc. Pe ilustrate.

”Eri , nu politiza!”-îmi tăia elanul când mă avântam în explicații complicate de ce n-am executat cine știe ce ucaz.

Nu l-am mai văzut de foarte mulți ani, dar ochii lui verzi parcă îmi urmăresc cuvintele…