Așezați pe scăunele copiii rostesc niște cuvinte ritmate trecând cu dexteritate unul altuia un inel. Unul dintre ei urmărește din mijlocul sălii mâinile copiilor care trec unul altuia inelul. La un moment dat acesta se duce la nimereală la un copil, încercând să ghicească unde e inelul. Dacă l-a dibuit, ia inelul și schimbă locul cu acel copil.

În ziua aceea, joaca entuziasmată a fost întreruptă de strigătele îngrijitoarei:

• Un inel! un inel! -a repetat aruncându-se după verigheta ce s-a rostogolit pe parchet, scăpat din mâinile unui copilaș neîndemânatic.
• Al cui e inelul? a întrebat și educatoarea, mirată de verigheta de aur.
• E al meu! a răspuns o fetiță cu ochi albaștri.
• De unde ai tu verighetă? De unde? au repezit-o amândouă cu întrebările.
• De la un băiat cu pălărie gri-a răspuns copila, speriată de vehemența femeilor.

Fără să aștepte terminarea programului prelungit, îngrijitoarea și copila s-au dus cu verigheta misterioasă prin vecini, unde lucra mama copilei. Imaginați-vă doamnă -a turuit îngrijitoarea ce și cum s-a întâmplat la grădiniță! Ca să scurtăm povestea, inelul a fost recunoscut și redat mamei.

Copila a povestit apoi din fir a păr cum a luat din dulap verigheta. Inelul cumpărat din timp pentru grădiniță n-a rezistat, chiar dacă avea pietricică albastră și neavând altă soluție…a ales unul mai strălucitor din cutia mamei, fără s-o anunțe.

Deși au trecut mulți ani de atunci, din când în când ne amintim de băiatul cu pălăria gri. N-ai cum să uiți pedeapsa de a mânca pe un scaun de bucătărie avansat pe post de masă, în timp ce familia chiar stă la masă!- a recunoscut copila cu ochi albaștri.