Trebuie să recunosc că, am auzit multe întâmplări interesante, povestite în sălile de așteptare ori în mijloacele de transport în comun. În ciuda îndemnului repetat cu insistență de a păstra distanța socială, oamenii mai socializează și după pandemie.

A crescut distanța socială atât de tare încât unii au ajuns chiar la divorț. Dacă am fi fost îndemnați la distanță fizică, așa cum ar fi fost normal, poate că multe cupluri divorțate, azi ar mai fi împreună!

Așa cum spuneam, îmi place să ascult poveștile concetățenilor. Uneori prind doar poanta, fără sens neavând habar de antecedente, ori pierd finalul pe caz de sosire la destinație. Se întâmplă ca relatarea unora să fie pe cât de concisă pe atât de interesantă. De pildă zilele trecute am înțeles că nici sindromul halatului alb, dar nici frica de ac n-au dispărut încă. Cel puțin asta reieșea din relatare unor mămici.

”Vai, tu! Imaginează-ți. S-a dus Relu cu copilul la analize. Trebuia să-i ia sânge. A plâns sărăcuțul, copilul, nu Relu. Nu-i nimerea nicicum vena copilului. Marilena știa că așa se întâmplă de obicei, dar suferind de sindromul halatului alb l-a trimis pe Relu să asiste. Că na, el e bărbat! Plângea copilul, ce mai, urla de numai. Odată se deschide ușa cabinetului și iese val vârtej o asistentă: A leșinat bărbatul!”

Sper că povestea a avut un final fericit, pentru că l-am pierdut, pe caz de sosire la destinație!