Nu mi-ați văzut mătura? Am uitat unde am parcat! Așa obișnuiam să glumesc, cântându-le în strună celor care mă considerau – pe nedrept, desigur – vrăjitoarea cea rea din povești.

Pe mine însă mă distra spaima din ochii lor când reușeam să țin pe palma întoarsă în jos cartea de telefoane, să mă plimb cu lingurița sau cu un dop de plastic lipit pe frunte, ori pe obraz…

Să pun mâna pe telefon înainte să sune e ceva obișnuit. Dacă mă bârfești, vorbești despre mine, începe să-mi ardă urechea!

Ah, și sughit când se gândește la mine cineva apropiat!

Și …

Hai, lasă! Nu te mai lăuda! am întrerupt-o, ca să-și poată bea cafeaua. Acum urmează să-mi povestești că în fragedă pruncie, plângăcioasă fiind, bunică-ta a chemat niște țigănci ca să-ți facă vrăji, ca să te vindece! Că o țigancă te-a scos pe geam, cică te-a vândut alteia, care te-a cumpărat, apoi te-a revândut …norocul tău că ați locuit la parter! i-am zis amuzată de figura ei ușor bosumflată.

Și am continuat s-o tachinez.

N-am uitat nici de povestea cu cositorul topit și aruncat apoi în căldarea cu apă rece. Tot cu ajutorul țigăncilor ați descifrat din acele forme cine te-a speriat!

Da, da. E poveste fascinantă! Să știi că am auzit de aceste practici într-o discuție între părintele Necula și prof. Dănăilă! Se practicau pe vremuri, în nordul Moldovei. Doar că de atunci a curs ceva apă pe Dunăre!