Într-o seară de vară, caniculară, așa cum sunt serile noastre mai nou, într-un orășel locuia o fată. Era frumoasă, harnică, de obicei de vreme acasă, dar de data asta s-a întâmplat să întârzie cu colegii pe o terasă, la o poveste.

Când a pornit către casă orele începeau să devină din nou mai mici, semn că trecuse de miezul nopții.

Ca să ajungă acasă, pe jos, nemaiavând bani de taxi, iar autobuzele nu mai circulau la ora aceea, fata trebuia să treacă peste un pod. Abia dincolo de pod ajungea să traverseze un parc mare, cu vegetație multă, din păcate slab iluminat.

Cum trecea ea prin parc , cu inima cât un purice, ascultând crâșnetul pietricelelor de sub sandale, odată numai a auzit o voce:

• Ce cauți la ora asta pe stradă?
• Merg către casă! a răspuns fata mirată că nu vede pe nimeni, doar auzea clar vocea străină.
• Ești vie sau ești moartă?-întreba șuierând înfricoșător sunetele printre dinți parcă, omul invizibil.
• Sunt vie! a răspuns ea grăbindu-și pașii.
• Te mai întreb odată: ești vie sau ești moartă? răsuna și mai înfricoșătoare vocea pe întuneric.
• Suuunt viiiieee! a încercat să pară neînfricată fata.
• Dacă ești vie, de ce nu faci struguri??