Niciodată nu i-am numărat, poate chiar erau plopii fără soți, ca în poezia lui Eminescu. N-am putut trece pe lângă ei . Plopii erau dincolo de un gard înalt de beton. Deși la ceva distanță între ei, păreau aliniați ca un paravan din frunze verzi lucioase prin care se juca soarele.

Continuând linia gardului, ajungeam pe strada mare. Aici, tot pe lângă gard stau înșiruiți alți plopi. Dimineața, în primele zile de școală treceam zgribuliți de frig. Nu doar emoția noului început ne dădeau frisoane! Era răcoare! Dincolo de gard brusc se aude o voce: Singurică? Singurică?