Dimineața de obicei se instaura calmul pe la etajul doi și nici din curte nu se mai auzeau vorbe obscene. Spațiul generos între două clădiri periodic se umplea de bărbați de toate vârstele, concentrați pentru șase luni pe șantierul Casei Republicii. Tineri care au terminat recent stagiul militar, chiar și bărbați trecuți de prima tinerețe veneau cu boccele după ei, ca să fie repartizați în dormitoarele din cazarmă. Unii dintre ei veneau pentru a doua oară, în locul altuia cu pile sau benevol, fiind mai bine plătiți decât acasă. Cei necăjiți își înecau amarul în tot felul de băuturi dubioase achiziționate de la shop, după ce rămâneau fără sticla adusă de acasă.

Shop însemna o coală de ziar așezat strategic pe trotuar la intrarea în bloc, aparent nepăzită de nimeni. Câte o sticlă de bere semnala că acolo e rost de băutură. La suprapreț, dar mai la îndemână decât la stat, unde înainte de ora 10 nu găseai niciun strop de vânzare! Ori după o beție cruntă a doua zi dimineață…ar fi mers ceva! Printre concentrați se aflau șmecheri sănătoși, dar și bolnavi. Un astfel de tânăr, cine știe în locul cui ar fi fost concentrat, obosit după călătorie, cum a ajuns la etajul doi s-a lungit ca secerat pe hol.

Grație priceperii comandantului de companie care l-a oblojit cu sânge rece, omul suferind de epilepsie a fost salvat. Un alt concentrat cu acte în regulă, trecut de 50 de ani, crescător de animale a fost concentrat ca zidar. Camarazii povesteau că omul trebuia ținut departe de zidărie, ca să nu strice nimic. Mai ales când veneau tovarășii în frunte cu Ceaușescu în vizită de lucru! Și veneau destul de des.

La întoarcere din permisie concentrații veneau cu de-ale gurii, care din ce zonă a țării veneau. Teoretic era interzis consumul de alcool în cazarmă, dar practic se întâmpla. Programul începea dimineață devreme, cu încolonarea, îmbarcarea în autobuze, servirea micului dejun și defilarea pe poarta șantierului. Se lucra alături de civili. Descurcăreții lucrau și în oraș. Seara când ieșeau pe poarta șantierului semănau cu ostașii noștri din poemul lui Alcsandri! După cină erau îmbarcați în autobuze și aduși înapoi în cazarmă. De necaz unii cumpărau licorile acelea dubioase de la shop, ceva tărie ce puțea ca dracu. RDV? Adică Rachiu Din Vin-spală foarte bine vasele, mai ales când nu-ți permiți risipa de apă!

Tot de la un shop de cartier cumpăram țigările Carpați fără filtru, de preferință de Sfântu Gheorghe. Celelalte aveau câte o bucată de cotor de frunză uscată tare ca piatra și fără gust. Pachetul de țigări costa 3,25 lei, dar pentru că nu se găseau la tutungerie-așa se numeau magazinele specializate pe vânzarea de tutun, ustensile de scris, plicuri, hărtie și timbre pentru corespondență- eram mulțumiți dacă le găseam cu 10 lei la shop.

Și tot de la shop făceam rost de Nechezol, o tentativă de imitație de cafea din năut. Parcă-i simt și acum mirosul! Nu prea avea legături de rudenie cu boabele de cafea adevărată, dar ca să te amăgești, mergea! De reținut că plicul de 100 de grame costa 25 de lei! Viciul n-a fost niciodată ieftin!

-va urma_