Întreb şi ascult. Ne mai oprim ca să lăsăm trecătorii grăbiţi pe străduţa îngustă să ne depăşească. Rudi baci povesteşte pe un ton liniştit, de parcă ar fi vorba despre altcineva. De parcă ar povesti o carte pe care tocmai a terminat-o de citit. Când vorbeşte despre părinţii şi fraţii săi, se schimbă lucrurile. Îşi şterge ochii,  face o pauză, gâtuit de emoţie. Apoi continuă. E uluitor de lucid şi coerent. După dezvelirea plăcii luăm o maşină şi îl conducem până acasă. “Ce căldură plăcută e în maşină”, menţionează fără să se plângă că a îndurat răcoarea şi vântul rece stând în picioare vreo două ore şi ceva.

La un pahar de must dulce

Ne ghidează mai ceva ca un GPS până-n poarta casei cu vie şi tufe de tuia tăiate în forme geometrice . Fata cea mică a lui Rudi baci ne invită în sufragerie, se scuză că iarna nu încălzesc camera numai dacă vin nepoţii şi cum tocmai acum a plecat nepoata, e cam răcoare. Ne serveşte cu must făcut de Rudi baci şi un Gerbeaud delicios făcut după o reţetă proprie. Şi povestea continuă.

“Am vrut să trăiesc!”

Ne oprim la o fotografie înrămată pe perete. “Fata mea a adus o revistă dintr-o excursie de la Buchenwald. Eram supărat de ce îmi aduce aşa ceva, că doar ştiu ce a fost acolo. De acolo am scăpat”, povesteşte Rudi baci şi ne arată un tânăr cu o găleată în mână undeva în planul doi al fotografiei. “Au venit militarii americani să ne elibereze. Toţi stăteau la poartă, aşteptând noutăţile. Eu am găsit găleata aceea plină cu cartofi fierţi şi altă grijă nu aveam decât să merg undeva să mănânc. Foametea m-a schimbat într-atât încât nu voiam să-i împart cu nimeni. Extenuat am leşinat şi când mi-am revenit nu mai era niciun cartof”, spune zâmbind. Asta s-a întâmplat pe 11 aprilie 1945, în prima zi de libertate! Nu înţelege cum de a scăpat. “Am vrut să trăiesc”, altă explicaţie nu are.

-continuă-