În cele din urmă am luat liftul şi am oprit la etajul 7. Din prima ocheadă am observat perdeaua mare de material flauşat, de un roşu aprins ce ţinea loc de uşă între hol şi cameră. Asta a fost primul lucru ce l-am mutat, avansându-l pe post de camuflaj pe geamul ce dădea spre părculeţul în mijlocul căruia trona un complex alimentar.

De la geam puteam vedea când să cobor după lapte, fără să stau ore-n şir la coadă. Până am învăţat că atunci când aparent nu-i nimeni la coadă, la umbra copacilor sunt zeci de pensionari ce stau la pândă şi oricât m-aş grăbi vor ajunge înaintea mea la coada de lapte!

După ce ne-am instalat cât de cât am început lupta cu gândacii. N-am mai văzut atâţia într-un spaţiu atât de mic nici în cel mai urât coşmar al meu! Am ridicat muşamaua de pe masa de bucătărie şi am răcnit fără sonor de spaimă! Norocul meu că am ales momentul când din robinet curgea apă fierbinte şi reşoul îl mutasem deja de pe oala de 20 de litri pe care era aşezat pe post de „aragaz”, iar oala era încă goală.

Am băgat muşamaua în oală şi am dat drumul la apa fierbinte ! Câtă cruzime! Pluteau gândacii cu sutele pe suprafaţa apei, dând din picioruşe în timp ce eu icnind cu greu mă abţineam să nu vomit, iar apa fierbinte curgea, curgea dându-se pe afară şi luând cu ea gândacii…rusli? Mici şi cafenii. Abia atunci am înţeles că „pictura rupestră” din minuscula bucătărie nu era altceva decât colecţia de gândaci păliţi cu exactitate acolo unde erau surprinşi de fostul locatar!

(Din aceeași carte scrisă deja în gând)