În câteva zile coroana deasă de un verde strălucitor al nucului s-a transformat în galben, apoi în ruginiu…Câte o frunză s-a desprins cu grijă plutind agale salutând din mers suratele din pom.

Spre mirarea mea, într-o noapte, sub clar de lună nouă însoțită de Luceafărul, am obsevat că nucul cel falnic nu mai e atât de plin de frunze. Asta e. Mi-m zis, e toamnă.

Dimineața nu-mi venea să cred ochilor: nucul era gol-goluț! Și mai surpinzător era priveliștea dincolo de crengile nucului! O clădire înaltă, din cărămidă, cu multe geamuri termopan. De jos se vedea că e șantier, dar privind-o de la înălțime acum se arâta în toată splendoarea sa!

Sic transit gloria mundi!