Poezia japoneză, cu formă fixă de 17 silabe, descrie natura, pacea, bucuria de a trăi. Așa am învățat de la AshiAkira. Necazurile fiind pe oameni, nu pe dealuri, anul acesta am avut ocazia să admir natura mai mult ca niciodată! De la geam! Dovadă încercările mele de haiku….

Dacă nu demult mi s-a părut că timpul a prins viteză, că e o agitație amețitoare în jur, parcă simțeam că ceva se va întâmpla, că prea era pornită toată lumea, precum căruța cronicarului, ”când dă de vale și nu se mai poate opri!” Și uite că a venit virusache, apoi starea de urgență și șirul de stări de alertă de care se pare că nu vom scăpa prea repede. Mi-am imaginat că voi avea timp să-mi sortez colecțiile de ziare, manuscrisele, decupajele… Da de unde! Acum prea repede se întunecă și timpul parcă a intrat la apă! Nu-mi ajunge….

Cu toate astea de câte ori am ocazia, trec pe la geam. Și văd trecând un taxi, chiar și după ora 23 când nu poți ieși fără țidulă pe propria răspundere. Văd un fragment de cartier înțepenit, bucata de cer, cuadrilaterul dintre blocuri uneori e înnorat, alteori e ca o bucată de catifea cu diamante împrăștiate pe ea. Uneori e luna care mă privește curioasă, la soare nu mă pot uita decât atunci când stă pitit ca azi, după o perdea de nori…

Cunosc traseul pisicii negre din vecini și uneori îi trimit într-o cutie legată cu o sfoară, mâncare pisicească pe copertina de la intare. Știu de ce latră, cu vocea groasă de parcă ar râde un burtos , câinele lup de la casa verde și îmi dau seama în ce stare sufletească sunt chiriașii din vecini, în funcție de cât tare dau drumul la muzica anilor 80 , chiar și cu puțin după ora zece…

Văd fumătorii din balconul de la trei, și mă bucur că nu mai fumez. Dacă harnica de la doi scutură imaculata cârpă de praf mai mult de numărul obișnuit, undeva pe la 8-10, înseamnă că a zărit ceva dincolo de colțul străzii și face bis la scuturat.

Văd oameni care merg după pâine la magazinul din apropiere, alții flutură factura de Digi. Își lasă câte unul mașina de-a latul parcării, ocupând trei locuri normale, semn că nu-i de pe aici. Dacă e mai aglomerată parcarea și doar un loc mai e liber, și parchează acolo, tot din necunoașterea obiceiurilor locului, nu va avea decât de regretat. Pentru că în afara zilelor libere, stăpânul dreptunghiului betonat îl va bloca, lăsându-l un pic să fiarbă în suc propriu, eventual să și claxoneze cu disperare. Omul nostru îl aude, îl și vede, apoi iese tacticos și se face rocada spre mulțumirea tuturor.

Și mai văd trecători cu masca pe față, păstrând distanța fizică, în cazul unora se vede și distanțarea ”socială”, dar asta e doar începutul. Apoi mai văd…și câte nu văd!

Uite că e ceva ce n-am mai văzut și nici când a apărut și nici cine l-a pus, cu ce scop, și degeaba întreb: nimeni nu știe despre ce vorbesc. Poate știți voi și îmi spuneți!

Detalii ajutătoare: e pe acoperișul unui bloc. are un fel de stativ, cu chenar, o bucată verde, un burlan, un fel de butoi…

Deci, lămuriți-mă!