Etichete

, , , , , ,


Gara_de_Nord_vedere_coloane.jpgDupă o noapte albă în care, deși ne legăna trenul, nu reușeam să pun geană peste geană, am ajuns în Gara de Nord.

Mi-a rămas întipărită în memorie imaginea blocurilor ce se văd de departe, în timp ce acceleratul se târăște leneș în gară, încă de pe vremea când veneam cu părinții și plângeam ca să plecăm. Și atunci tata mă ducea la fântâna arteziană din fața gării: ”uite ce tare plouă, plecăm după ce va sta ploaia, bine?”

În acea zi de sfârșit de mai, în fața gării, falșii taximetriști îi pescuiau dintr-o ocheadă pe provincialii încărcați cu bagaje. Apoi îi acostau șmecherește, ca să pară că tocmai și-au regăsit rudele. ”Ne înțelegem, oameni suntem” , își strecura vorbele printre dinți nea Costică afișând apoi un zâmbet larg  ne direcționa spre ”Dacia ”parcată pe partea opusă a străzii. Băiat bun, nea Costică ne-a ajutat și la bagaje. ”Lăsați pe mine, doamnă, haideți, mai repejor, toașu’ milițian poa’ să fie prin zonă, știți?”  Știam și totuși am intrat în joc, pentru că un taxi adevărat nu am fi găsit nici cu lumânarea, deși era ziuă.

După o noapte de nesomn, am fi vrut  să ajungem și noi la destinație. Numai că nea Costică nu era unul care să se grăbească, mai ales când avea de-a face cu unii din provincie. Și am vizitat Bucureștiul, la pas, frumos, ca niște turiști, până ne-am dezmeticit și i-am atras atenția lui nea Costică să nu ne mai plimbe, că nu suntem turiști, doar niște oameni obosiți!

Mare șmecher nea Costică, deși susținea că nu cunoaște zona, habar nu are unde poate fi strada, în doi timp și patru mișțcări ne-a debarcat aproape de destinație. Apoi s-a pus pe smiorcăieli, că ar mai căuta cu noi ,dar are o treabă urgentă de rezolvat, așa că a luat un ”Bălcescu” (100 lei vechi) pentru toată plimbarea, ca să vedem că nea Costică e om de treabă și a dispărut din peisaj.

Aceasta ar fi fost prima adresă unde urma să ne instalăm până la primirea apartamentului promis. Rămași pe lângă un bloc turn, am început să interogăm trecătorii,  unde o fi  strada Soldat Tudor Ion. Nu cunosc, nu știu – a răspuns câte un trecător grăbit. De după geamuri simțeam privirile iscoditoare ale viitorilor noștri vecini, pentru că, minune, nea Costică ne-a dus până la bloc, doar că nu la intrare, ci pe aleea din spatele blocului, pe care scria str. Soldat … E drept că trebuia să-ți ridici privirea un pic mai sus de calapod!

Înconjurată de valize și genți burdușite, ținându-l de mână pe Alex, am așteptat raportul lui Tatco după fiecare incursiune în blocul unde urma să stăm în chirie. ”E garsonieră”. ”Etajul 7…” ”Nu are vană!”

În cele din urmă am ajuns și noi. Un hol inutil de mărișor dădea într-o cameră cu un geam dublu, din alea mici la care nu ajungi decât de pe vârful picioarelor dacă nu ești baschetbalist cumva. Un pat bibliotecă și un covor plin de praf atât erau la vedere. Sub pat am descoperit apoi un covor nou-nouț pe care l-am și pus jos, și o mască contra gazelor în gentuța aceea verde de mușama, specific celor de la gărzile patriotice.

Din cameră o ușă îngustă dădea într-o încăpere ce ar fi putut sluji de cămară de alimente, avea și gemuleț, mic pătrat, aproape de tavan, dar aceasta era bucătăria. Mi-am dat seama după masa acoperită cu o față de masă de ceva material textil subțire peste care mai era una de plastic înflorat. Într-un colț, pe jos o oală cu smalț roșu de vreo 25 de litri cu fundul în sus juca rolul de sobă, având un reșou electric deasupra. Un singur scaun de bucătărie a completat mobilierul bucătăriei din care o ușă la fel de îngustă ca prima, dădea în așa zisa baie. Un veceu , o chiuvetă cu robinet de vană-adică cu furtun și cap de duș, iar pe jos, canal de scurgere. Și un gemuleț, identic cu cel din bucătărie.

Am avut noroc, am reușit să ajungem la timp în apartament pentru a mai prinde apa caldă. Programul de dimineață era cam până la 10, așa că ne-am putut spăla oboseala de pe noi.

Vigilenți vecinii. Imediat s-au sesizat că e ceva mișcare în apartamentul lui Marius. În scurt timp s-a înfățișat responsabila de scară, o căpităneasă, ar fi putut fi nevasta lui Moș Teacă. ”Pe unde ați intrat în apartament?” Pe ușă! ”Cum ați deschis-o?” Cu cheia?! Și încă vreo zece asemenea întrebări, acolo în ușă, că n-a vrut să intre. După -masă deja ne-a onorat cu vizita și proprietara apartamentului, verificând totul, nu cumva ne-am adus și mobila din provincie, nu cumva să-i furăm apartamentul nepotului pentru care…., și a urmat toată povestea ce și cum a fost cu bietul băiat, pe care ea, unica sa mătușă îl iubește ca pe propriul copil… Pe scurt ne-a pus în vedere că nu avem nimic de plătit! Nimic! Nici cheltuielile comune, nici curentul, nimic! Și dacă se poate să plecăm cât mai repede de acolo, apartamentul nu e de închiriat. Treaba noastră ce înțelegere am avut cu Marius, ea nu e de acord și să facem bine să ne căutăm altă gazdă!

Frumoasă primire am avut! Am convins-o cumva să stea liniștită, nu avem de gând să ne mutăm acolo, dar să aibă puțintică răbdare, să ne găsim alt loc. A plecat, dar numai ca să revină la cele mai nepotrivite ore, neanunțată desigur. Singură sau  însoțită de un alt nepot.

Am făcut curățenie în cameră, am luat perdeaua groasă de frottir roșu ce despărțea holul de cameră, și am agățat-o pe geam- o greșală de neiertat, ”ce vreua să se decoloreze la soare?” Apoi în bucătăria aceea minusculă am trăit un coșmar de neuitat. Deschizând fereastra am descoperit pe pervaz o hârtie cu o bucată de prăjitură Capriciu , cu lingurița găurită, achiziționată probabil de la vreo cofetărie. Coșmarul însă a venit când am vrut să scutur fețele de masă.

O adevărată crescătorie de gândaci a apărut de sub fața de masă de plastic colorat. Am țipat și am lăsat să cadă înapoi plasticul, am întros repede oala de 25 de litri, am luat dușul, noroc că eram în program , și am dat drumul la apă fierbinte în care am aruncat ambele fețe de masă! Dacă ar fi fost o bucătărie de dimensiuni normale sau dacă baia ar fi fost la distanță, cum mă mai descurcam? Apa s-a acoperit  cu zeci de gândaci maronii ce pluteau luptând pentru viețile lor, apoi aluneacu duși de apă spre canalul de scurgere ca alții să se ridice la suprafață… Abia atunci mi-am dat seama că acele pete pe vopseaua de ulei de pe pereții bucătăriei pe care le credeam modelul zugrăvelii, nu erau decât cadavre de gândaci, păliți cu dexteritate  în locul și în clipa în care au îndrăznit să se arate. Le-am venit de hac cu soluția antigândaci, și oricât de scârbă mi-ar fi fost, cum vedeam vreunul, cum aplicam metoda pălitului.

 

(Fragment din acea carte…)