Necăjită că Lori nu imortalizează imaginile pe care le-am considerat eu importante, am început să visez la un aparat de fotografiat numai al meu. Din postarea precedentă Lori a înţeles că eu visam la aparatul foto considerând că e mai uşoară meseria de fotograf decât cea de reporter! Greşit!

Eu visam să am aparatul meu foto „cu intrare separată” pentru că îmi plăcea „să fac poze colorate  într-o clipă”…precum pozarul de la Mamaia sau cel din parcul Cişmigiu.

Şi dacă am visat la un aparat foto, de Paşte, iepuraşul mi-a adus unul! O săpunieră…Nikon! Aveam deja experienţă la folosirea unui Canon, de pildă, iar acesta era şi mai simplu de mânuit. Îmi amintesc că la  „Zilele comunei Sîntana de Mureş”, după un maraton de zece ore m-am speriat că s-a stricat Canonul. Orice buton aş fi apăsat nu vedeam decât negru în faţa ochilor, până când o săteancă m-a întrebat „nu ar trebui totuşi să daţi jos capacul de pe obiectiv?”

Avea dreptate.

Atunci am înţeles ce efect reconfortant poate avea râsul sănătos, eliberator, ce vine din toată inima. De mult n-am mai râs aşa!

Înainte însă de a avea Nikonul, la un moment dat ne-am trezit cu doi foto reporteri  în redacţie. Lori era secondat de fata de la evenimentele nocturne. Bristena, juna nonconformistă şi extrem de autoritară în scurt timp a intrat în conflict cu el. Azi un pic, mâine încă un pic, cuvintele au început să întreacă măsura în expresivitate şi neînţelegerile riscau să degenereze în război civil. „Care merge la evenimentul de mâine?” întreba mogulaşul. „De la ce oră e?”- răspundeau prin întrebare cei doi fotografi, aproape în cor. „De la 10. Dimineaţa”, veni răspunsul. „Sună-mă înainte. Poate ajung” sau „Dacă e de dimineaţă să facă Arina o poză, că are şi ea aparat. De ce să mă trambalez eu?”, acestea erau variantele fetei. Aşa se făcea că Lori fugea de la evenimentele matinale la grădiniţă, de acolo la câte o conferinţă…Într-o zi însă „a explodat mămăliga” şi am rămas cu Bristena, care s-a grăbit să instaureze noi reguli în redacţie. Afişe peste afişe apăreau lipite pe uşa de la intrare sau pe pereţi la locuri vizibile, ca să nu avem discuţii. Dacă până la ora H nu ai cerut poza de care ai nevoie, rămâneai fără poză. Dacă ai scris de mână pe bileţel, de ce nu ai scris cu litere de tipar, că nu e lizibil ce ai scris. Dacă ai scris cu majuscule, de ce nu ai trimis pe mess, că bileţelul se pierde printre atâtea stickere, brăţări de salvare sau cine mai ştie câte obiecte artizanale, pe care fata le confecţiona şi le comercializa pe unde apuca. Dacă solicitările erau făcute pe toate căile posibile, riscai să fii îndemnat să-ţi cauţi tu poza că ea nu le găsea, deşi a dat căutare de o oră! Simpatică nevoie mare, indiferent ce făcea, nu te puteai supăra pe ea! Şi uşor -uşor ne-am învăţat cu toţii să ne facem singuri pozele, să le descărcăm, să le denumim, să le decupăm şi să le redimensionăm…că doar aşa îi stă bine unui reporter care se respectă şi trăieşte în România, să fie as în toate! Deşi era obişnuită cu zgomotul din discoteci, o singură vizită la o grădiniţă i-a fost de ajuns ca să mă lase să mă descurc singură cu „boracii”!

Am vrut aparat foto? Am avut! Săracul Lori, cred că sughiţea de fiecare dată când rearanjam sala pentru şedinţa foto, când mă necăjeam să fac lista cu „boracii”, să -i aşez la poză, bucată cu bucată, să stau de vorbă cu fiecare, să vorbesc cu educatoarea, să-i adun cumva pentru poza de grup, iar după ce ajungeam la redacţie, obosită de parcă veneam de la sapă (aşa se zice, nu?), aveam de potrivit chipurile cu lista de nume! „Câţi au fost, Doamne! 24…ba nu…25 şi cu edu 26…” , îmi suna parcă vocea lui Lori în urechi. Chiar că e greu cu boracii!

 

Erika