Am cunoscut-o întâmplător. Aveam de mutat nişte mărunţişuri din garsoniera unde am stat şi s-a oferit să mă ajute. Ne-am distrat tot drumul. Avea o fire deschisa si facea glume, privind mereu partea buna a lucrurilor. Am fost vecine de scară câţiva ani, apoi am ajutat-o eu la mutare. Şi-au luat un apartament la  două străzi distanţă. Ne vedeam mai rar, dar fiecare întâlnire însemna o doză bună de veselie şi bună dispoziţie.

Stau acum şi mă gândesc, pe Crina n-am văzut-o  niciodată tristă sau supărată! Se ţinea tare şi când s-au hotărât să-şi încerce norocul în celălalt capăt al Europei! A fost o hotărâre bine gândită, realizată pas cu pas. A trecut pe la mine, doar ca să mă anunţe că va pleca, promiţându-mi că va reveni a doua zi. Plângeam ca o proastă…partir c’est mourir un peu. N-a mai revenit decât peste trei ani. Mi-a zis atunci că nu-i place să-şi ia bun rămas. Din superstiţie? Nu mai ştiu de ce.

Şi a plecat din nou. Auzisem că ar avea probleme de sănătate, dar nimeni nu ştia nimic concret, iar ea nu s-a plâns niciodată. M-a sunat anul trecut, de ziua ei sau înainte de Crăciun. Era în formă. Am vorbit vrute şi nevrute. Nu-mi venea să cred că nu e în ţară, atât de clar îi auzeam vocea. Mi-a promis că va veni la primăvară şi va sta mai mult. Ca să povestim.

N-a mai venit. În urmă cu câteva ore am aflat că nu va mai veni niciodată!

În 31 ianuarie, după-masă la ora 16, i s-a făcut rău, a căzut şi nu a mai putut fi salvată. Inima ei a cedat, dar a bătut pentru ultima dată în Spania, ţara ei adoptivă, pe care a iubit-o atât de mult.

Încă nu-mi vine să cred. Refuz să cred că n-am s-o mai văd niciodată!

Odihneste-te în pace,Crina!