Robotim precum veveriţa în roata perpetuum mobile. Alergăm cu disperare spre destrămarea noastră. Nu observăm cum rând pe rând actorii ies din scenă şi apar alţii în locul lor. Piesa e aceeaşi. Măştile se schimbă. Şi vine o zi în care cade cortina, fără să  ne mai dăm seama că rolul nostru s-a sfârşit!

Ani de zile, privind spre blocul vecin, vrând nevrând o vedeam atârnând sânii generoşi pe balcon sau pe la geamul din sufragerie. Făcea parte din decor obişnuindu-ne atât de mult cu priveliştea încât o vedeam chiar dacă nu mai era la geam. De un timp, în locul ei apare un bărbat, tras la faţă, îmbătrânit, de parcă ar fi umbra vecinului de altădată. O idee, ca o adiere de vânt mi-a trecut prin cap într-o zi, cum de stă atât de des omul la geam, dar nu am realizat că se întâmplase ceva. Zilele trecute cineva l-a întrebat:”Te-ai pensionat vecine? Te tot văd stând la geam?” Omul cu vocea stinsă, cântărind parcă fiecare sunet, i-a răspuns:

„M-am pensionat mai demult, dar de şase săptămâni, de când mi-a murit nevasta, stau mai mult la geam”.

Pensionarii de pe bancă au tăcut pentru o clipă. Era un fel de moment de reculegere. Apoi au schimbat subiectul. Ce să-i faci? Aşa e viaţa. Ne vine şi nouă rândul. Da’ parcă a plecat totuşi prea repede! Dumnezeu s-o odihnească!