Etichete

,


download.jpgÎn prima zi a anului 1943 a murit scriitorul P. Howard, cunoscut și ca Gibson Lavery sau Rejtő Jenő . Scriitorul maghiar de origine evreiască pe numele său adevărat Reich Jenő anul acesta ar fi împlinit 114 ani. Teoretic, pentru că stilul său de viață mai devreme sau mai târziu, tot i-ar fi adus pieirea, chiar dacă, bolnav fiind, n-ar fi fost deportat în 9 octombrie 1942 într-un lagăr de muncă forțată, în Ucraina.

Cei care l-au cunoscut povesteau că Rejtő consuma multe cafele pe terasa cafenelei Japoneze (azi Magazinul Scriitorilor în Budapesta), unde scria de zor cu toc și peniță pe bucățele de hârtie. Căutând date despre cel care a scris numeroase cărți într-un stil aparte, pline de umor inconfundabilul stil ”p.howardian”, am aflat câteva lucruri interesante. De pildă: la 18 ani a cochetat cu teatrul, mergând până la Berlin, dar pe scenă nu avea talent. Doi ani de zile a hoinărit prin Europa. A fost docher, spălător de vase. S-a angajat în Legiunea Străină, la Marseille, dar spre deosebire de eroii romanelor sale nu a suportat la fel de ușor ”cafteala” așa că destul de repede a fost pus pe liber. Cu toate astea se spune că ar fi fost un tip bine legat, învățase și box la vremea lui. Această abilitate i-a fost de folos când l-a taxat pe unul dintre profesorii săi care l-a numit evreu! Ziaristului de extremă dreapta însă nu i-a mai putut veni de hac, deși în urma articolului acestuia a fost deportat în Ucraina, unde a și murit după câteva luni. În localitatea Evdacovo din Ucraina noaptea termometrele arătau chiar și minus 40 de grade Celsius. Rejtő, când nu delira din cauza bolii și a febrei tifoide, povestea că manuscrisul romanului său, din care reda câteva fragmente se află în rucsacul său, deși nu scrisese niciun rând. Când și-a dat duhul a fost aruncat într-o groapă comună, iar rucsacul a rămas undeva în zăpadă. Avea 38 de ani.

cap Rejto.png

Și – a scris propriul său epitaf grotesc:

”Plâng (e) inscripția

Cel care se îngrijorează aici liniștit

A fost scriitor și s-a mutat în rândul celor vii

Mort a fost 36 de ani, a trăit câteva zile

Și când medita, doar visa

Câteva pagini. Și când au râs de el

Credea că el i-a înveselit.

Aici zace acum sub această

lespede grea de cimitir,

Mugurii ies din craniul său verde

Și visează că e viu

Bietul de el, sub mormântul său!

Amin.”

(traducere EM)

După Crăciunul din 1942 rareori își revenea din delir. Când era lucid îi povestea actorului Rajna János despre marele roman pe care îl va scrie. În noaptea de Revelion l-a întrebat: ”Rajna,…tu ai să mă scoți de aici? – Eu.- Voi fi greu de cărat. – Nu-i bai.” Peste câteva ore a vorbit din nou. ”Apoi…Din marele roman nu va mai fi nimic. Deși …e scris. Aici, înăuntru, înțelegi. Numai că…degeaba…știi și tu, degeaba”. Acestea au fost ultimele lui cuvinte. În zorii zilei de 1 ianuarie deja era mort!

Dintre lucrările sale au fost traduse în limba română Fred-Jeg, Căpitanul,(Piszkos Fred, a kapitány) Editura Porus, 1991, traducere de Victoria și Constantin Olariu, scrisă sub pseudonimul P. Howard și Garnizoana Morții, scrisă sub pseudonimul Gibson Lavery, din care vă redăm un fragment.

Capitolul I.

”Guguştiuc se izbi de perete, însă în clipa următoare îi trase boţmanului un pumn în fălci, făcându-l să înghită guguloiul de mahorcă pe care-l mesteca de zor şi să sughiţă o bună bucată de vreme după aceea.Timonierului atât îi trebui. Il înşfacă pe Guguştiuc cu braţele lui musculoase, cu gând să-1răsucească brusc în aer şi să-l azvârle în cel mai îndepărtat ungher al cârciumii. Graţie acestui truc ajunsese celebru în toate porturile mai importante ale lumii. Braţele vânoase tocmai îşi ridicau adversarul, când de undeva, din direcţia celui înhăţat se abătu asupra lui ceva ca de oţel, de i se întunecă totul înaintea ochilor. Ulterior, prietenii lui aveau să jure că acel ceva devastator fusese pumnul lui Guguştiuc.După câteva clipe se sculă buimac de jos şi deschise ochii. Încasă un pumn care îl trimise iarăşi la podea. Dădu să se mai ridice o dată şi Guguştiuc îi mai arse două, lăsându-l lat. De această dată rămase la pământ şi, sculându-se în capul oaselor, glăsui pe un ton blajin :

— Mie-mi zice Alec Zdreanţă. Dacă n-ai nimic împotrivă, aş fi de părere să lăsăm deocamdată baltă chestiunea asta.

— N-am nimic împotrivă. Numele meu este Jules Manfred Harrincourt.Zdreanţă se ridică de jos;

— Ascultă-mă pe mine, Jules Harrincourt. Mata poţi fi mândru. Află că pe mine până azi nu m-a bătut încă nimeni. Acu’ mi s-a-ntâmplat prima oară.

— Începutul e mai greu, că pe urmă treaba merge de la sine. Da’ spune-mi şi mie, domnule, de ce-aţi vrut să-mi faceţi felul ?

— Aşază-te la masa noastră şi-o să-ţi spun totul… încăierarea de mai sus şi gingaşul dialog care i-a urmat s-au petrecut într-una din cele mai populare locale ale Marsiliei, cunoscută de onor clientela interlopă sub numele La Câinele Turbat — Cafenea şi Restaurant”

(Sursa wiki, internet)