Salon de spital recent modernizat. Sase paturi în careu, unul liber, altul eliberabil. Intra un tanar insotit de o asistenta. Iţi place aici? Daca vrei pot sa mai ridic perna-spune ea, punand foaia medicala pe noptiera. Da, da. E ok, raspunde tanarul examinand salonul dintr-o privire si ies amandoi pe hol.

Peste cateva minute intra un batran cu palarie in mana, insotit de o alta asistenta. – Va place aici? Daca vreti va pot ridica perna-spune ea in timp ce batranul isi asaza palaria in varful patului, semn ca ii place locul. Apoi ies si ei pe coridor.

Pe patul din colt, externul se uita in tavan. Perfuzia ii picura l”a joie de vivre” in vene. Tanarul revine singur de asta data si se intereseaza  daca e obligatorie pijamaua sau poate sta in pantaloni scurti si tricou? Veteranul dintre ei il pune in tema, dar inainte de a se reinstala linistea in salon, tanarul exclama: ” A cui e palaria asta de pe patul meu?”

Până să primească vreun raspuns intra batranul si vrea sa ia in primire patul. „E locul meu aici”, spune precipindu-se spre palarie. Tanarul ii da palaria, dar il pune in garda: „Eu am fost primul, e patul meu”. Din fericire revine una din asistente si se renegociaza locurile. Cel cu perfuzia pleaca in cateva minute si nenea cu palaria poate sa-i ocupe locul. Spiritele se linistesc in salon, nu se mai aude decat ecoul vocilor de pe coridor.

E mare agitatie, ca in zilele in care se schimba locatarii saloanelor. Cel care pleaca saluta cu plecaciuni: „No, Morosan baci, te las cu bine!Insanatosire!”, spune urmarit de privirile invidioase ale noilor veniti. Morosan baci ii da mana tremurinda de boala ce-l macina si asteapta cuminte sa vina femeia cu painea. Se apropie ora mesei si ar manca ceva bun de acasa.