Încă de dimineaţă aveam în cap  câteva propoziţii gata formulate.

Le aranjam cu ochii minţii în pagină, ştiam şi ce poze şi de unde am să le aleg.

Apoi am ajuns în faţa calculatorului şi…după câteva ore mi-am dat seama că am ascultat nişte înregistrări, am revăzut zeci de fotografii, am urmărit filmuleţe fără să fi postat nimic pe blog.

Am făcut în schimb o călătorie în trecut…părea totul atât de real încât m-am mirat la un moment dat cum de nu a venit încă să-mi spună pe un ton glumeţ-dojenitor: „Eri, nu politiza!”

Mi l-am imaginat copil, cu „pantalonaşi de pescar” cu bretele prinse încruşate, a la Niels Holgerson, târându-şi păpuşa de cârpă până la vagonul de marfă ce staţiona în gară, la Deda. Îi plăceau trenurile de pe atunci. Şi dacă el nu avea bilet de călătorie, şi-a trimis păpuşa să vadă lumea, aşezată frumos pe o treaptă mai joasă a vagonului.

Îl vedeam apoi tânăr „subţirel, tras ca prin inel”, îmbrăcat militar. Într-o altă imagine, proaspăt însurat cu o domniţă cu opt ani mai tânără decât el, zâmbind încrezători spre fotograful care îi fixa de sub voalul negru. Îl ţineam de mână şi săram de pe un picor pe altul pe nisipul incins ca un cuptor ce-mi frigea tălpile pe plaja de la Mangalia. „Nu plânge,  trebuie să mai stăm, vezi ce tare plouă?”- pentru că la trei ani mai confunzi cu potopul o fântână arteziană în Bucureşti, m-am calmat.

A la recherche du temps perdu...parcă simt mirosul de ouă fierte, şniţel parizian şi roşii feliate pe măsuţa din tren…apoi mă văd în faţa Muzeului Bruckenthal din Sibiu...ne plimbăm sub arcadele unei clădiri vechi din Oradea Mare, vizităm Muzeul de Arte frumoase din capitala Ungariei. Bastionul Pescarilor. Plimbare cu vaporaşul pe Dunăre la Budapesta. Înapoi în ţară. Pereţii din mina de la Praid chiar sunt săraţi. Taca-taca-taca-taca-ta…privim cerul înstelat ce pare că ne urmăreşte nemişcat, în timp ce micul vagon fără acoperiş, plin de fân proaspăt, pe linia îngustă ne zdrăngăne către casă după o excursie la Sovata. Florile de mac ce mi le-a cules un tânăr necunoscut s-au ofilit de mult, iar moş Ene ne dă târcoale pe la gene. A trecut vara şi a început şcoala. „Iar ţi-ai luat pantofi cu talpa din foi de ţigară?” Se apropie Crăciunul. Soneria de la poartă ne anunţă că a venit Tata. Mama îi deschide poarta grea de lemn ca o intrare într-o cetate medievală şi…apare un curcan cântând glu-glu-glu, legat la gât de o sfoară…apoi intră şi Tata, mândru de surpriza lui de Crăciun. În bucătărie pluteşte un miros de ciorbă pescărească, iar bucăţile de peşte pane dispar cât ai zice …peşte de pe platoul din mijlocul mesei din sufragerie. „Tovarăşii au venit de la Braşov...” Aha. Mama e supărată, Tata e mulţumit că i-a reuşit ciorba ca pe vremuri. Adun urmele chefului, tata citeşte ca de obicei o carte, din când în când îmi pune o întrebare făcându-se atent la o melodie de la radio. „Ei? Cine cântă? Cine-i compozitorul? Eriiii! Din ce operă e aria asta? Cum nu ştii?! Cine a spus…cine a scris…” Şi mă străduiam să nimeresc răspunsul că tare mi-ar fi fost ruşine să-l dezamăgesc…

-„Mai lasă telefonul Eri, că s-a încins microreceptorul! Ce poţi vorbi atâta? Spune-i plotenerului ăluia să vină încoace, dacă are ceva de spus.” -„Tată, nu-i plutonier!…”

„Las că ştiu eu!”

Într-o zi mi-a dat să citesc prospectul unor medicamente şi carneţelul unde medicul îi notase data următoarei vizite la cabinet.

Vizita a rămas neonorată.
Joi, 19 decembrie 19…cu numele mamei pe buze, s-a mutat într-o altă dimensiune.

După un timp l-am visat. Era frumos, părea odihnit şi binedispus, poate chiar fericit. „Acum mă simt curat”, mi-a zis. Şi mă miram cum de nu ştie ce s-a întâmplat, că i-a fost rău, că a venit Ambulanţa fără medic, apoi a doua maşină a venit cu medic dar fără aparat de resuscitare, fără oxigen…

Nu i-am mai spus. Poate că e mai bine să nu ştie. De aceea nu trece o zi de joi ca să nu vorbim despre el, pentru că un om trăieşte atâta timp cât e cineva care să amintească de el!