Etichete


Zeita TIMICu ani în urmă am scris despre ea şi de atunci îi urmăresc aventurile de pe facebook.Cele mai noi poze o reprezintă în Namibia, în apropierea unei turme de elefanţi. Citiţi materialul de mai jos ca să cunoaşteţi o tânără nonconformistă, veselă, care ştie să-şi gestioneze problemele pe care dacă nu le-ar avea s-ar numi o femeie fericită!(Parafrază după o postare a ei).

Artemis, alias Timi, zeiţa vânătorii din Carpaţi

Am întâlnit-o într-o seară plimbându-şi căţeluşa. Am intrat în vorbă cu ea şi după primele fraze mi-am dat seama că Terrierul, oricât ar fi de simpatic, nu e nici pe departe atât de interesant precum e stăpâna lui. Tânăra foarte comunicativă şi sociabilă, mi-a povestit despre meseria ei, oarecum neobişnuită mai ales pentru orăşeanul din faţa calculatorului. Deşi suntem obişnuiţi cu tot felul de organizatori, de la excursii până la nuntă, totuşi, organizatoare de vânătoare, mi s-a părut una bizară. Pentru că tânăra de 34 de ani, cu asta se ocupă.

„Am vrut să fiu independentă”

A terminat primele opt clase la Şcoala Generală nr. 20, actualul Gimnaziu „Tudor Vladimirescu” din Târgu-Mureş. Neavând parte de o copilărie fericită, a încercat să ajungă pe cont propriu, să scape de certurile din casă. „De la 15 ani lucrez, iar de la 17 ani am stat în chirie, ca să scap de certurile de acasă”, povesteşte Timi. A mai urmat doi ani de şcoală profesională, dimineaţa era la cursuri, după-masa lucra la Asociaţia Chinologică, la medicul veterinar Tordai Jeno. „Nu mi-e ruşine să spun, eram femeie de serviciu, secretară, secretară de ring la concursuri”, enumără ea cum a ajuns ca la 18 ani să plece în Ungaria. „Aveam 200 de forinţi la mine, am învăţat italiana cât de cât şi îmi căutam de lucru. Am dormit două nopţi pe bănci, apoi am venit înapoi la lucru. O prietenă care lucra la Gyula, oraş din Ungaria, aproape de graniţă, a vrut să nască acasă şi mi-a zis să merg eu în locul ei, că patronul vroia angajate din Ardeal”, spune Timi, care s-a decis să meargă chelneriţă la un bar din oraşul de dincolo de graniţă, la un patron care vroia fete din Ardeal.

„Nu ştiu, dar învăţ repede”

„Cu bani împrumutaţi am luat autocarul în ’96 şi m-am prezentat la bar”, continuă ea următorul episod din viaţa ei. Ajunsă la patronul acela, a recunoscut că nu a mai lucrat la bar, „dar învaţă repede”, aşa că a fost lăsată să lucreze de probă, o lună de zile, şi dacă se va obişnui, va putea rămâne. Şi a rămas. Patru luni de zile. „Am cunoscut mulţi vânători care veneau prin zonă, care aveau nevoie de translator. Eu ştiam italiana, nu vorbeam corect gramatical, dar mă descurcam. Aşa am ajuns să aflu despre vânătoare, despre vânat, despre viaţa liberă ce mi-ar fi putut oferi un astfel de loc de muncă”, îşi aminteşte Timi.

Lucra 12 cu 24, adică după 12 ore lucrate avea o zi liberă, aşa că într-una din zile a însoţit un grup de vânători. „Un domn care avea fabrică de armament şi care trimitea vânători în ţară, a venit în România, la Romsilva, a reuşit să obţină un contract, mi-a zis că dacă învăţ italiana mă ajută. Mi-a dat 300 de mărci, dar a zis nu pentru haine şi de astea, numai pentru lecţiile de gramatică italiană!”, spune ea zâmbind. „Aşa a început totul”.

Moartea căprioarei

1477829_769299663095466_373594942_nA venit în ţară, a luat lecţii de italiană, a luat legătura cu o firmă de organizatori de vânătoare din Ungaria, cu alta din România şi a intrat în pâine. Prietenii ei o înţeleg, unii, dar sunt şi alţii care o condamnă. „Nu ţi-e milă de biata căprioară?” E o meserie ca oricare alta. În ce constă? Munca organizatorică e partea birocratică. „Vine grupul de vânători, care trebuie să aibă licenţă de vânătoare, toate actele în ordine, altfel nu poate trece graniţa, îi asigur prin firmele cu care am contract cazarea, masa, taxa de vânătoare, perioada de şedere, transportul, apoi vine partea mai interesantă, pregătirea şi participarea la vânătoare”, spune Timi şi-mi explică de ce îi place atât de mult această meserie. „Am un program liber, nu am şef, dacă plec o săptămână, cinci zile stau acasă, vara când nu e perioadă de vânat am vacanţă, ajung prin locuri de care omul de rând nici nu visează că ar exista, câştigul e confidenţial, dar vă pot spune atât că nu mă doare capul ce mănânc mâine!”, dă de înţeles Timi că munca ei e plătită corespunzător.

O ascult, mă minunez, dar îmi dau seama că totuşi nu e vis de domnişoară! „Nu e tocmai uşoară, trebuie să ai condiţie fizică, zilnic fac sală de forţă când nu sunt plecată, pentru că e vorba de rezistenţă fizică, mă caţăr pe dealuri, pe stânci după capra neagră, pe vânt, ploaie, zăpadă, trebuie să fii apt…”

Artemis, zeiţa vânătorii din Carpaţi

10268725_879484008743697_7241338190308832041_n Sportivă, curajoasă şi totuşi feminină. Petrece câteva ore la coafor, la manichiuristă, după fiecare vânătoare, ca să se pregătească pentru următoarea. Vorbeşte italiana, româna, maghiara, engleza şi … doar înţelege germana! Ştie să-şi trimită clienţii la culcare, dacă aceştia fermecaţi de licorile lui Bacchus ar vrea să mai întârzie la un pahar de vorbă. „Dimineaţa devreme trebuie să fie apţi combatanţi, că nu e de joacă cu armele de vânătoare”, spune Timi, adăugând că din fericire nu a avut nici un accident de 17 ani de când însoţeşte grupuri de vânători, mai ales străini. „Criza economică se cunoaşte şi la ei, anii trecuţi erau cu mult mai mulţi, dar sunt grupuri care revin mereu, cu toate acestea”.

Prima impresie contează

„Atunci, la prima excursie cu vânătorii mi-am dat seama că acesta e stilul meu de viaţă, acesta e ceea ce am vrut întotdeauna: aer curat, libertate, nu închisă într-un birou unde şeful îmi dă peste degete cu liniarul, sau să lucrez în fumul dintr-un bar”, explică ea entuziasmată. Aşa cum se întâmplă în poveşti, se întâmplă minuni şi în viaţă, uneori. (Autor Erika Mărginean, Apărut in ZI de Zi, 29 martie 2011)