pic_Cumparaturi-la-domiciliu-flori-si-cadouri_388615_largeA fost prima şi ultima mea vacanţă de vară petrecută la ţară. La orele de religie am învăţat Tatăl nostru, Crezul şi să facem semnul crucii…dar nu am omis nici turnul bisericii de unde puteam vedea până departe peste satul ce aştepta cuminte să ne dăm jos de acolo înainte să producem evenimente nedorite! Când a apărut IMS-ul miliţianului de serviciu, am coborât în cea mai mare viteză posibilă şi nu ne-am mai arătat decât după câteva ore când am reuşit să regăsim drumul înapoi, de dincolo de păduricea unde ne-am ascuns! Au trecut repede zilele de dolce far niente şi într-o zi a sosit o telegramă: „vin la voi STOP Examen luni STOP Mama Stop”

Şi între două ture la spital a dat o fugă ca să ne recupereze după experienţa vieţii la ţară. M-am prezentat la examen fără să fi pus mâna pe carte toată vara! Am scris eu punându-mi mintea la contribuţie, dar până să aflu rezultatul, punând şi răul în faţă, mi-am zis că nu strică să-mi asigur viitorul luminos spre comunism în zbor, la o altă şcoală! Cea mai bună era şcoala unde eram, dar dacă nu luam examenul însemna să-mi iau adio de la ea! Având o prietenă care tocmai îşi încerca norocul pe la liceul pedagogic, m-am dus şi eu, poate-poate! Educatoare n-aş fi vrut să mă fac, fiind traumatizată de scurta mea experienţă la grădiniţă, dar învăţătoare…noh! Nu m-am înscris totuşi, sperând că nu va fi nevoie, iar prietena a picat cu succes, deşi se credea mare cântăreaţă nu le avea pe astea cu sofegiul! Când s-au afişat rezultatele m-am dus la secretariat să mă conving că nu e nicio greşeală. Chiar promovasem în anul doi! Acolo m-am întâlnit cu „profa de mate”…”Vezi dacă te-ai pregătit? Nu puteai să faci asta în timpul anului?” Ce era să-i zic? Mi-am luat poziţia de ghiocel şi abia m-am abţinut să nu ţopăi de bucurie, mai ales după ce am aflat că voi avea o profă nouă, una tânără şi n-o să mai am de-a face cu yoghina, ascetica fată bătrână!

Eu am scăpat de ea, dar a fericit-o apoi pe sorella! Nu ştiu prin ce minune, sorella nu a avut treabă cu ea, ba mai mult, asceta îmi transmitea prin sorella ce fată inteligentă eram eu şi cât de mult ţinea la mine! Ciudat îşi mai manifestă unii sentimentele!

Din anul doi nu am mai avut nicio aventură demnă de remarcat! Nicio corigenţă, niciun examen picat. Îmi exersam intuiţia explicând lecţia nouă în sincron cu profa de fizică. Mă uitam la ea şi ghiceam ce vroia să spună. Mult i-a luat până a găsit cine e ventriloca din clasă! Profa de română, tot o veterană a şcolii, dar mult mai tânără totuşi decât cea de latină, care nu se aşeza niciodată pe scaun! Gurile rele ziceau că s-ar fi aşezat odată într-o felie de pâine unsă cu dulceaţă, alţii susţineau că ştiu din sursă sigură că suferă de hemoroizi şi de aceea scandează doar din picioare „Tytire tu sub tegmine fagit”… Profa de română nu a avut noroc în viaţă. Avea un caiet de 200 de pagini, cu referate caligrafiate încă de la absolvire sau în primii ei ani la catedră, caiet din care ne dicta cu o voce apatică…când mai repejor, când visând între două cuvinte. Colegele mele se plângeau că nu pot scrie aşa de repede. „Marele…cum?” o întreba când una, când alta, depinde care unde a rămas. Singura care reuşea să noteze – fără să mă laud, eram eu. Cei care făcusem generala în aceeaşi şcoală am avut un prof de desen care ne-a învăţat un altfel de alfabet. Scriam literele dintr-un condei, simplificate, fără ghirlandele învăţate la caligrafie şi puteam ţine pasul cu unul care vorbea…ardeleneşte! Cu mai puţine cuvinte la minut, să zicem, decât sudiştii. Dacă tot veni vorba de el, merită menţionat că era un tip sportiv, în disonanţă cu scorţoşii, pedanţii de vârsta a doua din corpul profesoral. Purta pantaloni strâmţi, (oare şi-i punea cu lingura de pantofi?), mocasini şi ochelari de soare. Avea ideea fixă că-mi descoperă mâna în desenele colegelor. Odată a terorizat-o pe sorella să recunoască „cin’te-a ajutat?”. „Nimeni. „Cin’te-a ajutat?” Acelaşi răspuns. Şi tot aşa până ce sorella a început să verse nişte lacrimi ca la curăţat ceapă! Nu era departe de adevăr bănuindu-mă că mă bag peste operele de artă ale colegilor, pentru că un timp din asta îmi asiguram porţia mea periodică de prăjitură. Omul era şi încrezut de felul său, dar prima dată şi-a pus ochelarii de soare şi în clasă, numai după ce -zic gurile rele-s-ar fi bătut cu Florin Piersic pentru Anna Szeles, pe atunci studentă la Institutul de teatru.

Dar să revenim la profa de română. A tot dictat ea din caietul ei minune, dar dacă s-a nimerit să fiu prima scoasă la tablă, nimeni nu putea continua după mine. În schimb nici eu nu puteam să continui de acolo unde urmăreau ele din caiet că până acolo au ajuns! Într-o zi de 8 Martie, după ce am cântat frumos în cor, „Trei culori cunosc pe lume” şi clasa s-a aşezat zgomotos pocnind scaunele cu suport metalic, am luat cutia cu cadouri de sub bancă şi m-am prezentat la catedră ca să-i -o predau din partea clasei, de Ziua Femeii. Cu acelaşi zgomot clasa s-a ridicat în picioare şi a rămas mască! N-a vrut s- o primească! Aşa o jignire mai rar mi-a fost dat să incasez! Dar nici n-am luat înapoi cutia frumos împachetată, legată şi cu flori deasupra! Mi-am pus mâinile la spate, un fel de a spune: „eu ţi-am dat-o, fă ce vrei cu ea” şi din doi paşi eram la locul meu. Aceeaşi bancă, a treia din rândul din mijloc.

A urmat un discurs din vârful…catedrei. Cât de prost gust e să dai un cadou când pentru ea cadoul perfect ar fi ca noi să învăţăm, că aşa, că pe dincolo! Nu era mulţumită de rezultatele clasei. Şi-a cerut scuze că nu poate primi cadoul de la mine, că ţine foarte mult la mine (aici mi-am scos capul din spatele colegei şi m-am holbat la ea, nevenindu-mi să cred ce aud), dar rezultatele noastre nu o mulţumesc deloc şi că aşa nu se mai poate şi să spun eu ce cred că ar trebui făcut. Şi am spus! („Eri nu politiza!” Bine, bine, numai un pic!) Şi mi-am expus teoria. Că nu sunt de acord să tocesc ce ne dictează ea. Vreau să citesc eu poezia sau romanul, opera, şi să spun ce cred eu că a vrut să spună marele poet sau marele scriitor, să completez eventual cu părerea unui critic literar, dar să nu fiu obligată să învăţ ca pe o poezie analizele din caietul ei! Nu mi se pare corect. Şi alte asemenea opinii, de a rămas clasa gură căscată!

Începând de atunci aveam voie să spun lecţia cu cuvintele mele, numai că nici aşa nu a fost soluţia cea mai bună, căci pentru tocilarele mele era imposibil să găsească de unde să continue! Aşa că au rămas cu caietul. Profa ştia totuşi ce ştia! După mulţi ani, am auzit cu părere de rău că şi-a pus capăt zilelor!

Revin