Am preluat acest articol de pe siteul Corbii albi, cu aprobarea autorului. Îi veţi da dreptate, cred, pentru că şi pe mine m-a surprins abordarea din acest unghi a subiectului. Îl dezbatem după ce îl veţi citi şi voi!

„În majoritatea cazurilor, la originea disensiunilor româno-maghiare, fie ele de sorginte teoretică, mediatică sau într-adevăr conflictuală, se găseşte de obicei dezinformarea. Se pune desigur întrebarea: cât de reciprocă este această dezinformare? Cât de puţin ne cunoaştem noi, românii şi maghiarii?

Realizând o banală analiză, putem constata următoarele. Un copil maghiar din România începe să se obişnuiască cu fenomenul culturii şi civilizaţiei române începând cu clasa întâi. Până în clasa a patra copilul maghiar reuşeşte să comunice la un anumit nivel în limba română, este pregătit pentru a se aventura în lumea de basm a culturii române, cot la cot cu cei care au ca limba maternă româna. (Subsemnatul şi în aceste momente aş putea recita cele învăţate în clasele I-VIII. „Scrisoarea a treia”, „Ostaşii noştri…”, „Iarna pe uliţă…”).

Tânărul maghiar la vârsta de 15 ani începe să se afunde în adâncurile literaturii şi ale istoriei românilor, la acelaşi nivel ca şi colegii lor români, dând lucrări şi teze cel puţin săptămânal. Ajungând la 18 ani, la poarta grea a Bacalaureatului, copilul maghiar ajunge la un nivel aşa de înalt în a cunoaşte civilizaţia română (istorie, obiceiuri, literatură, muzică, filozofia vieţii, specificităţi), că la o lucrare de Bacalaureat (scris) nu-ţi poţi da seama că autorul este maghiar sau român. Prin urmare, trebuie să admitem: tânărul maghiar cunoaşte îndeajuns de bine geografia, cultura şi mediul românesc.

Din partea românească însă lucrurile stau cu totul altfel. Copilul român nu învaţă nimic despre cultura şi civilizaţia acelor maghiari, cu care habitează aceste meleaguri de un mileniu. Copilul român are primul contact cu civilizaţia maghiară în condiţii „nemoderate”, sursele fiind deseori ori necorespunzătoare pentru specificitatea vârstei, ori îmbibate în culori politice sau mediatice. Şi iată, aşa se întâmplă, că un tânăr român, care stă la porţile Bacalaureatului, habar nu are ce înseamnă cultura maghiară, nu ştie şi nu înţelege rolul maghiarilor în construirea României de azi, nu are nici o empatie faţă de comunităţile ungureşti sau săseşti, care prin habitusul lor nu seamănă cu românii majoritari, adică sunt ALTFEL. Din această necunoaştere derivă deja un anumit comportament: unul care se manifestă prin plasarea comunităţilor româneşti la un nivel superior („este ţara NOASTRĂ”), şi cele neromâneşti ori la un nivel secundar, ori în categoria de tolerat („problema LOR”).

Dintr-un sondaj ad hoc realizat în aceste zile de Clubul Media Corbul Alb – fără a avea desigur standardele obligatorii pentru un astfel de investigaţie – reieşea faptul, că „românii” ştiu cam 3-4 lucruri despre maghiari.1. Au invadat Transilvania şi au luat ţara băştinaşilor daco-romani. 2. În 1940 au masacrat românii din diferite localităţi din Transilvania de Nord. 3. Nu vor decât să rupă Transilvania din trupul ţării. 4.Sunt barbari, acest lucru s-a văzut şi la meciul româno-maghiar sau la organizaţiile de extremă dreaptă ungureşti. 5.Vor „autonomie”, adică ruperea ţării.

Această viziune mai mult decât unilaterală îşi pune amprenta şi pe aspectul general al firavului dialog interetnic româno-maghiar. Orice tematică vizând bogata şi tradiţionala colaborare româno-maghiară – fie ea istorică, literară, ba chiar sportivă (Bölöni, Jenei) –, după scurt timp se îneacă în balta dezinformării. După cinci propoziţii la subiect, a şasea apare cu paşi grei din „vocabularul” dezinformării: bine, bine, dar voi ce aţi făcut în 1940…

Această replică eternă, la orice întrebare, orice latură a convieţuirii milenare, îşi are rădăcinile nu neapărat într-o „rea voinţă românescă”, ci mai degrabă în efectele acelui sistem generator de dezinformare interetnică, despre care vorbeam: românii nu învaţă în şcoală despre maghiari (mă gândesc la informaţii de bază, la nivel de lecturi facultative sau chiar lecţii înglobate), şi de aici „ei” trag concluzia simplă, că tot ce este evitat în 12 ani într-un sistem întreg de învăţământ, nu poate fi valoros, nu poate fi ceva de care ar avea nevoie o societate, nu poate fi altceva decât ceva STRĂIN – deci de evitat, de tratat cu mare atenţie şi vigilenţă patriotică.

Aşa se întâmplă deci, că la inaugurarea unei statui a principelui Gabriel Bethlen la Cluj-Napoca, un profesor îşi „informează” elevii în felul următor: „păi nu ştiu cine e… unul de-al lor… că au ei destui…”

Desigur nu întârzie nici reacţia „maghiarilor”: ei, care dau Bacul cot la cot cu „românii” la un nivel ridicat din literatura şi istoria românilor, nu au răbdarea să înţeleagă, că atitudinea ostilă a „românilor” este mai mult din necunoaştere decât din intoleranţă severă.

Marea întrebare e, cum se poate realiza podul informaţional româno-maghiar în şcoli?

Sau nici nu este nevoie de acesta? Balta nici nu-i aşa de adâncă?”