Etichete

, ,


1303811677_proteineCu mult timp înainte de a fi fost vizibilă burtoiul ( sic, pentru că numai burtică nu era!), de câte ori am trecut pe lângă magazinul de pe Calea 13 Septembrie, m-am oprit ca să mă asigur că e acolo landoul cel albastru, ultimul răcnet, ce urma să-l cumpăr pentru Doruleţul meu. Nu trebuie să vă spun, că a dispărut de acolo exact când aş fi avut nevoie de el! Şi nu doar de acolo, dar şi de la magazinul cel mare din Piaţa Unirii. Norocul nostru că Rodica avea în plus o parte superioară de cărucior, pe stil vechi, cu parasolar cu tot, aşa că l-am împrumutat ca să-l folosesc pe post de pătuţ. Cam pe la mijlocul lui noiembrie s-a nimerit să facem o excursie la două străzi distanţă, ca să -i returnăm landoul. Eram o comisie regulamentară, încolonaţi cu landouri, cu copii şi mulţumiţi că înainte de a pleca în vizită am reuşit să decongelez bătrânul Fram, frigiderul, mare cât ursul polar. Aşa cum era de aşteptat vizita s-a prelungit în noapte, neputând refuza insistenţele gazdelor de a gusta sniţelul a la Giurgiu, nişte felii de carne luate la porţie şi bătute până când puteau concura cu o coală A5, dar oferite cu atât mai mare drag! Am ajuns cumva şi acasă, a doua zi fiind duminică am dormit un picuţ mai mult, nebănuind ce surpiză avea să ne ofere Ceauşescu!

Am tot auzit prin octombrie încă, la „tranzistorul”cel roşu agăţat de geamul bucătăriei ca să prindă undele scurte, că ceva ciudat se întâmplă prin Europa, dar…cine s-a gândit că sub scandările  „Ceauşescu şi mândria, Ceauşescu -România” s-ar putea întâmpla ceva! Auzeam că în Ungaria s-a schimbat imnul, că se schimbă Constituţia…o fi ceva piesă de teatru! Nu i-am acordat atenţie deosebită. M-a pus pe gânduri totuşi schimbarea ce ne-a întâmpinat duminică dimineaţa. Magazine cu vitrinele pline de marfă ca în occident!  batoane de salam,  mezeluri de tot felul, şunci…caşcaval adevărat, nu doar la Telejurnal! Încredibil! Şi ce era şi mai şocant, nu erau cozi nicăieri! Lucru tare dubios, dar ne-am lămurit repede! Tovarăşul se trezise înaintea noastră şi făcuse inspecţie inopinată ( defapt trâmbiţată din timp) pe la magazinele din cartier. Până aici ar fi fost bine, dar a venit şi cu interdicţia de a mai vinde alimente celor din provincie! Nici pâine, nici lapte, nimic! Ups! Framul meu era frumos, curat şi …gol! Două săptămâni am experimentat traiul „imigrantului”, fără rude în capitală, lăsat să se descurce cum poate! Cu banii în buzunar, dar fără buletin de Bucureşti, n-aveam decât să mă uit pe la vitrine! Nici măcar în piaţă nu găseam nimic de cumpărat! Norocul nostru…pentru că suntem nişte specii super-norocoase, a fost de data asta vecina mea din Buzău. O femeie înaltă, cu părul negru şi tenul alb, o frumuseţe grigoresciană, deşi avea bărbia retezată cumva, de parcă ar fi fost ascunsă sub basmaua invizibilă! Avea un bărbat pilot-terestru, ten măsliniu cu ochi albaştri, păr negru tuns regulamentar şi mare fustangiu. Cine ştie câte domnişoare nepărihănite i-au căzut în plasă! Una a avut nenorocul să-mi vină la uşă ca să se intereseze de locotenentul care nu-i răspundea la bileţelele lăsate pe clanţa uşii. (Ce chin, fără telefon mobil fără facebook!). I-am explicat că Don Juan are nevastă şi doi copii! Şi acum mi-e milă de ea! De parcă ar fi primit în cap un Ice Bucket!

Frumoasa mea vecină avea un trai greu alături de pilotul ei terestru. După ce că o înşela, o mai şi altoia din când în când! Săraca de ea credea că e ceva normal dacă „domnul” e nervos că plânge copilul sau că nu-i place felul doi, ori cămaşa nu e călcată impecabil, „sluga” trebuie pedepsită! Am încercat să-i explic că e inadmisibil să se lase călcată în picioare! Că avem aceleaşi drepturi, că bărbatul nu e cu nimic superior femeii şi alte asemenea teorii, dar când am văzut-o cu ochiul învineţit şi după ce „locotinentul” mi-a dat de înţeles că aş face bine să nu mă bag unde nu-mi fierbe oala, m-am lăsat păgubaş. Poate că aş fi incasat-o şi eu, dar îl aveam la mână cu bileţelul de la uşă! Nu m-am mai băgat în traiul lor, dar am acceptat ajutorul alimentar: ceapă de apă, mălai, lapte şi ce-o mai fi fost în pachetele ce primeau şi ei de la ţară. Aşa se face că atâta prăjitură de mălai am mâncat, că ani de zile nu mai puteam nici măcar să mă mai gândesc la ea! Deşi acum aş mânca o bucăţică!

Între timp ne-au sosit actele din „provincie” şi am intrat în rând cu lumea. Aveam dreptul la raţia alimentară decretată de tovarăşul, care ne purta de grijă ca un tătuc şi ne asigura alimentaţia sănătoasă ca la carte!

Bătea vântul schimbării. Iliuţă, studentul care vindea brazi la buticul de pe strada Mărgeanului, colţ cu Rahovei, atât de amabil a fost încât s-a oferit să ne aducă bradul acasă, după ora închiderii. L-am omenit cum se cuvine, primisem pachet de acasă şi făcusem şi cumpărăturile săptămânale, Framul era mulţumit, la fel şi Iliuţă. Ne-a zis câteva bancuri interzise, a glumit ca între noi gradaţii, apoi a şters-o englezeşte, după ce a trecut pe baie. Nu ştiu nici azi ce l-a speriat într-atât de nu a mai vrut să stea! Bradul, unul frumos, argintiu avea un semn roşu pe tulpină. Văzându-l am zis: Crăciun însângerat! Încă nu aveam de unde şti ce va urma!  Era la începutul lui decembrie. Altădată de abia în 23, în ziua de salariu ne luam brad. De astă dată ne-am grăbit şi era cât p-aci să nu avem parte de el!

-fragment dintr-o carte ce se vrea scrisă cândva-