„Stimaţi tovarăşi şi „pretini”, români, maghiari, germani şi alte naţionalităţi, cetăţeni ai Republicii Socialiste România…”

Parcă-i aud şi-acum vocea răguşită a „împuşcatului” stâlcind pe alocuri cuvintele. ”Pretini”  eram cu toţii…nu ne făceam probleme că Mia şi Viorel de la patru nu ar vrea să se joace cu Piştuka , Jozsika sau Beluşka de la parter, sau că Mărioara ar avea ceva împotriva Nicoletei pentru că e nemţoaică. Aveam şi „alte naţionalităţi” pe scară, familia unui miliţean, primii de pe scară cu televizor şi cu dulapul de bucătărie pus peste geam ca să nu ocupe prea mult din spaţiu, dar copiii lor erau prea mici ca să vină pe afară, în schimb odată pe săptămână ne adunam la ei în sufragerie ca să urmărim „Thierry La Fronde”, chiar dacă ne strâmbam din nas de mirosul greu închis între pereţi!

O tempora!

Îmi amintesc că, odată cu trecerea anilor, făceam plimbări tot mai lungi în oraşul de sus, crescând raza cercului al cărui origo era blocul nostru multinaţional. Îmi plăcea să-mi imaginez că mă plimb pe urmele paşilor celor doi Bolyai, că îl zăresc pe Eminescu la o fereastră din Casa Armatei sau îl văd mergând la culcare în podul bisericuţei de lemn…Apucături de adolescentă romantică!

Ce mă mai distrează şi azi, când îmi amintesc de un văr de-al cincilea al fetei de la parter…Era Gheorghe toată ziua. Până la revoluţie! De atunci e Gyorgy şi vorbeşte cu un accent inconfundabil!

O mores!

Zilele trecute aflându-mă cu o treabă pe la furmizorul de internet şi telefonie, aşteptam cuminte la rând. O angajată anunţa mecanic: „luaţi loc , vă rog!” Părea un patefon stricat, căci nu era decât un scaun în toată încăperea, iar la coadă stăteau cel puţin cinci! Cea mai tânără dintre angajate, o brunetă, agresivă, sărea ca uliul pe fiecare nou intrat. „Cu ce vă pot ajuta?” Clienţii răspundeau docil, ca la şcoală, după care tânăra se cocoţa înapoi pe scaunul ei înalt, fără să fie de vreun folos cuiva. O familie formată din tată, mamă şi copil ar fi beneficiat de ajutorul ei, dar s-a amânat acţiunea, fiind redirecţionaţi, ca să aducă şi piesa lipsă din aparatul primit în custodie.

Apare o bătrânică. Intră sfioasă, ocoleşte coada. Tânăra sare de pe scaunul ei înalt, „cu ce vă pot ajuta”, atacând –o ca o războinică pe bătrâna. Aceasta începe să redea textul repetat de cine ştie de câte ori până atunci, spre ghinionul ei în …maghiară! Iritată, duduia răcneşte ca un căprar: „în română!” Din reflex, mă răsucesc pe călcâi şi mă aud vorbind: „Spuneţi numai, că vă traduc eu”. Tânăra mă săgeată cu o privire: „de ce te bagi?” Apoi şi bătrâna: „Nu-i nevoie, mulţumesc!” Şi continuă în română ce are de spus. O tempora, o mores! De ce m-am băgat?!

Publicat în http://corbiialbi.ro/index.php/contact/