Îmi place marea!Când e liniştită luceşte ca oglinda. Dacă se supără îşi pune rochia de bal, brodată cu dantelă albă, lovind ritmic malul  ca o domniţă îndărătnică, dar dacă e furioasă…se face neagră, învolburată, aruncă alge, meduze  şi peştişori morţi pe nisipul ce rabdă resemnat toată mizeria!

Câteodată mi-e dor de briza mării, de  aerul cu gust de sare…de soarele ce se înalţă parcă din apă şi dispare tot acolo seara…

Legenda spune că am fost „creionată” într-o vară indiană, la Callatis. Tata era detaşat acolo în interes de serviciu, aşa că atunci când se putea, mergea şi mama cu el. Îmi povestea cum au călătorit odată cu locomotiva…apoi m-am născut eu şi nu a mai trecut o vară fără să mă bronzez la mare!

Parcă mă văd şi-acum, sărind de pe un picior pe altul pe nisipul fierbinte ce-mi frigea tălpile când tata mă ducea de mână să-mi arate vapoarele din port. Îmi povestea despre Ovidius Publius Naso, când multă lume  nu avea habar de marele exilat, oprindu-ne de fiecare dată la statuia poetului din Constanţa. Trecând cu trenul peste podul de la Cernavodă, trebuia să ştiu că a fost opera lui Anghel Saligny…şi ajungeam iar şi iar la mare, la pescăruşi, la şansonete!

Pe mama o speria imensitatea de necuprins a mării. Prefera să stea pe mal, riscând să se facă roşie ca un rac, în timp ce ne supraveghea temându-se să nu ne aventurăm în larg….

Când l-am întrebat pe Alex, creionat şi el pe malul mării, la Callatis: Ai văzut  marea? Mi-a răspuns: Da, da. E superbă!