Cotrobăind prin sertare, într-o zi am găsit un pliculeț transparent cu o șuviță de păr blond. Pliculețul  era pus la păstrare, alături de alte mărunțișuri – un teanc de hărtii de garanție pentru electrocasnicele cumpărate încă de pe vremea lui Pasvante Chioru, un fluier tip Pionier, un cercel de strâns cravata de…pionier, câteva felicitări de Paști și de Anul Nou, ilustrate cu ”Salutări de pe frumosul litoral al Mării Negre”…deci lucruri de valoare! Sentimentală.

Am întrebat-o pe mama ce-i cu șuvița aceea? Un cârlionț galben ca spicul de grâu ( așa se zice, nu? că de văzut – mea culpa, dar  încă n-am văzut de aproape).  Și dacă am întrebat, am aflat:

– E părul tău! Uite așa blond și cârlionțat îl aveai, când erai mică!-mi-a zis zâmbind unor imagini din trecut, doar de ea știute.

Eu nu aveam cum să-mi amintesc de blonda cea mică, pentru că la trei ani nu prea mă oglindeam, iar pe când am ajuns la oglindă părul meu își schimbase culoarea! Din fericire, zic, pentru că nu mi-ar fi plăcut să fiu blondă!

Aveam un păr ondulat natural, castaniu și luuuung, ce nu suporta cordeluța obligatorie și prefera să zburde în vânt decât să fie împletit în codițe grele ce mă loveau pe spate. Cordeluța putea fi din plastic, din mătase albă sau  din orice alt material…niciodată n-o găseam tocmai la cele mai exigente profesoare – asta după ce reușeam să trec de controlul vigilent de la poarta școlii. Și un asemenea afront – prezentarea la oră fără cordeluță însemna exilarea inculpatei pe coridor, unde exista riscul de a fi racolată de directorul școlii -alt bau-bau exigent-care o  expedia în clasă, unde altă pedeapsă nu mai rămânea decât să fie chinuită la tablă…Așa că am inventat pe loc cordeluța ”made in China” ( a se pronunța fonetic!), tăind cu linearul capătul de sus din pagina dublă de caiet dictando și prins cu două agrafe părea cordeluța -cordeluțelor.

Într-o zi la început de oră de latină cântam  cu înflăcărare ”Trei culori cunosc pe lume” (cu imnul țării se făcea încălzirea pentru cele 5-6 ore de școală, după mișcarea din ’89 a fost schimbat și imnul și a fost uitat obiceiul, locul lui fiind luat de ”Tatăl nostru”-specific de dragul celor care s-au trezit mai târziu).

Profa, o exigentă ce nu s-ar fi așezat pentru nimic în lume pe un scaun, toată ora preferând să stea catarg lângă catedră, mă studia de la înălțimea de ”Titire tu” și nu știam ce are. Ne-am așezat, am scos caietele, am început cu ”Patria nostra pulchra est” …apoi când nu s-a mai putut abține, m-a întrebat ce fel de antenă am pe cap? La asta toată clasa s- a întors curioasă spre mine să vadă antena! Ce ușurare să poți râde între două declinări, chiar și preț de o secundă, atât cât și-a permis și exigenta noastră!

Da, aveam o antenă pe cap, prinsă cu o agrafă pe dreapta capului, ridicându-se spre tavan în toată splendoarea sa de margine de caiet dicatando!

Și pentru că aveam părul ondulat, iar colegele -blonde, brunete- toate aveau plete lungi , drepte, doar ușor șifonate după ce au fost chinuite în codițe, am vrut și eu să am părul drept. Și mi l-am îndreptat. Cu fierul de călcat. Cred că eu am inventat placa, dar nu am știu unde se brevetează invențiile…

Apoi m-am tuns și de atunci sunt brunetă fără cârlionți!