Încercând să-mi țin echilibrul în mașina ce șerpuia pe serpentine, privind cu coada ochiului spre zidul de stâncă, de culoarea cafelei cu lapte, mă gândeam la multe și la nimic. Oare cine și cu ce cuțit a tăiat atât de simetric, atât de neted feliile ca de tort din muntele ăsta de stâncă? Oare cât ar ține plasa asta de s-ar supăra muntele și ar vrea s-o ia la vale, spre hăul de sub șosea, spre lacul de acumulare? Am ami auzit de căderi de stâncă, nu exagerez cu nimic…și cădem de acord cu toții că pe aici se circulă la noroc!

Înaintea noastră un șofer de Tir manevrează cu dibăcie colosul încărcat cu lemne, fără să-i pese că drumul se poate surpa, așa cum am văzut în două locuri…O priveliște deloc liniștitoare… Și cu toate astea drumurile sunt incomparabil mai bune decât în multe zone de la noi, chiar din oraș.

Privesc norii care se adună și iar se împrăștie ca la comandă, lăsând soarele să ne examineze, vrând parcă să ghicească încotro se duc mureșenii? Fără niciun preaviz, începe ploaia să răpăie pe parbriz, ca după câțiva kilometri la fel de neașteptat să ne râdă soarele în ochi: ce nu știți de glumă?

Tableta antigreață și-a făcut efectul, ultimele serpentine nu mă mai afectează, dar prefer să nu mă laud. De când mă știu aveam rău de mișcare, la început numai pe tren, apoi și pe mașină și nu am scăpat de el nici în avion!

Numărând kilometri rămași, memorând denumirile localităților cu sonoritate neobișnuită, ajungem la poarta casei….