Am răsuflat ușurată văzând șirul de case dintre care una trebuia să fie cea pentru care am pornit la drum. Nu ne-a mai rămas decât să ne dezmorțim picioarele și să trecem strada! Ușor de zis, mai greu de realizat pentru noi, obișnuiții cu semafor sau măcar cu trecere marcată! E vineri seara și mașinile din ambele direcții au ieșit parcă în întâmpinarea noastră! E un du-te vino, ca la raliu!

Printre mașinile care trec în viteză, dincolo de un grilaj de fier cu poarta larg deschisă, zăresc mese și scaune așezate ca într-o grădină de vară, semn că am ajuns la destinație. După ce ajungem pe malul celălalt, muzica se aude mai tare, risipind orice dubiu, dacă ar mai fi rămas vreunul că asta e adresa căutată.

Am avut parte de o primire călduroasă, ruptă parcă dintr-un film american. Echipa de primire ne știa de pe facebook pe unii dintre noi, majoritatea necunoscându-ne nici măcar din auzite. Cu zâmbetul pe buze încercam fiecare să ghicim cine cu cine votează, evitând pe cât posibil să gafăm. Îmi sunau rotițele în cap, mare minune că nu s-a auzit, cum procesam la viteză: ”Mihai sunt”-tînăr, simpatic, îl știu de undeva, dar nu pare să fie fratele…”Eu sunt Laura”-ah, tu cânți”-îmi zboară porumbelul și nu mai poate fi oprit. ”Nu cânt”-îmi răspunde zâmbind, lăsându-mă în ceață. O doamnă simpatică ne conduce în living și ne povestește că ea îndeplinește rolul de gazdă, ceilalți fiind plecați la restaurant, aici numai, la 18 minute, ca să mai aranjeze câte ceva , dar vin , trebuie să vină imediat”. Măsuța joasă e plină cu dulciuri, prăjituri și sărățele, sucuri, ape și beri, cafeaua doar de unii refuzată, pe motiv că orele sunt înaintate.

În curte e un du-te vino. Unii trec doar ca să-și anunțe sosirea, alții, ca și noi, ca să aflăm la care pensiune avem camere rezervate. Între timp ajung și cei de-ai casei, nici vorbă să plecăm nemâncați. Ne așezăm la o masă, sub corturile albe precum cele de la noi când se vând flori de 8 martie sau se strâng semnături pentru candidați în campanie electorală și nu refuzăm bucatele. Sărmăluțe mititele cât degetul mic, cîrnații de Pleșcoi prăjiți și friptura de porc, moale de ți se topește în gură. Gustăm și din prăjituri, dar ne grăbim ca să ajungem la pensiunea care e doar aici, dar ne ducem cu mașina.

Și dacă tot am avut scene ca în filme, am mai avut încă una. Tinerii cu prietenul din Spania au plecat să mănânce la resturant., lăsând vorbă că ei s-au cazat, e super la pensiune, e închiriată toată numai pentru noi, că ei s-au dus la masă la restaurantul din apropiere și au luat și cheia cu ei. Când vrem să plecăm să-i anunțăm ca să ne întâlnim. Comicul situației e dată de existența absolut genială a două restaurante cu nume aproape identice. Dacă reții doar prima parte din nume, poate fi oricare…Ne ducem noi cu două mașini și facem turul de onoare, fără să dăm de ei, pentru că – evident – îi căutam la alt restaurant. Bineînțeles exista încă un rând de chei, așa că am putut intra, grație patronului care ne-a asigurat că e cald în toată casa, avem tot ce ne trebuie, câinele nu mușcă. Ne-a urat înainte de plecare să ne simțim bine, dar să nu uităm poarta deschisă peste noapte , că mai vin mistreții și strică prin curte! Nu, nu trebuie să ne stresăm, urși nu sunt, deși suntem aproape de pădure!

Ne-am ales camerele trecând în revistă toată pensiunea și după o scurtă ședință de lucru tolăniți pe niște canapele comode în livingul amenajat cu bun gust, am așezat în frigider cutiile cu alimente, flacoanele cu apă și sucuri pe alese pe care ni le-a adus mirele și am dat stingerea.

Dacă unul era mai viteaz decât celălalt și-și făceau planuri care mai de care, unde vor merge, ce vor face a doua zi, dimineața dormea tun toată trupa.