De mică am fost învățată, dacă nu știu ceva să întreb. ”Omul de aceea are gură ca să întrebe dacă nu știe ceva. Ochi, ca să vadă. Urechi, ca să audă”. Așa m-a învățat Tata.

Mama mai discretă, mă atenționa: ”Uită-te sub picioare, vezi unde calci.” N-am prea înțeles cum aș putea să-mi arunc privirea sub picioare, dar încercam să-mi intuiesc măcar următoarea mișcare, deși din fabricație sunt adesea imprevizibilă. Mă las condusă de pilotul automat, știe el mai bine, că de mă apuc eu să analizez situația, pun atâtea întrebări…

Prima mea întrebare care nu-mi dă (dea) pace a fost: dacă n-ar fi fost Tata, al meu tată, eu tot Eu aș fi fost? N-au vrut să înțeleagă întrebarea. După câteva reluări în care mi-au explicat că tot un fel de ”eu” aș fi fost, dar poate că n-aș fi fost blondă, n-aș fi avut ochi albaștri, poate că aș fi fost mai puțin îndărătnică…Și dacă eu tot mai aveam o nelămurire, m-au expediat cu întrebarea retorică: Tu n-ai de lucru?

Apoi am întrebat unde e capătul lumii? Că eu acolo vreau să mă duc, să mă așez frumos pe bordură, că trebuie să fie un astfel loc, ca un trunchi de copac așezat pe orizontală, unde te poți așeza liniștit și privind în zare să-ți bălămbăni picioarele…Cât de reconfortant trebuie să fie să stai cu spatele drept, cu mâinile rezemate frumos pe lângă corp, iar genunchii- care sunt extrem de flexibili și nu dor nici măcar pentru a prevesti schimbarea vremii-, se leagănă înainte, înapoi, pe rând, adică în contratimp, când stângul se avântă, dreptul deja revine și tot așa.

Nu m- am dus (încă) până la capătul lumii, dar de întrebat, mai întreb! Quo vadis homine?