Obișnuită fiind că atunci când vorbim de minorități etnice din România, deși ar fi cam 18, ne gândim mai ales la maghiari. Cu atât mai mult  am rămas plăcut surprinsă de volumul ”Nepermisele iubiri”, semnat de ucraineanul Myhailo Nebeleac, de care – recunosc – nu auzisem până acum!

Myhailo Nebeleac este poet și prozator, născut în 1949 într-o familie de țărani maramureșeni din comuna Rona de Sus, de aici din România! ”Aici este liniștea nașterii mele,/aici este soarele plopilor mei,/aici începe urcușul /drumului meu către stele…”- a scris într-o poezie despre locul său de baștină.

După școala elementară din satul natal, unde l-a avut profesor de limbă și literatură ucraineană pe scriitorul Ivan Fedico, a urmat cursurile secției de limbă ucraineană a liceului din Satu –Mare, după care a absolvit și secția ucraineană de la Facultatea de Limbi Slave a Universității din București, în 1974 devenind profesor în satul natal, evident de…limbă ucraineană!

A debutat în timpul studiilor liceale cu versuri în ziarul ”Noyvi vik”, iar debutul editorial l-a avut în 1972  la Editura Kriterion cu volumul de versuri ”Krânâți moih ocei” (”Fântânile ochilor mei”). În 1974 a debutat cu romanul ”Lorana”, o poveste de dragoste, al unui tânăr ce trăiește o triplă dramă: a tatălui, care a cunoscut ororile războiului, a iubirii, în toată complexitatea ei și a unei boli incurabile, leucemia, care îl va duce la pieire. Cu acest roman a obținut premiul Uniunii Scriitorilor din România, singura organizație din care a acceptat să facă parte.

Versurile sale au fost traduse în limbile maghiară, germană și sârbă, unele au fost incluse în antologia de poezie modernă din Diaspora ucraineană ”Dincolo de tradiții” , apărută în Canada.

Volumul Nepermisele iubiri cuprinde mai ales balade: despre vreme, despre macii sălbatici, despre ocrotire, cu ploi și narcise, cu pumnul de lut, cu mesteceni, cu rugăciune. Balada judecății, a liniștii și-a păcii, a incertitudinii și a clipei pe drumuri, a jalbei către zei. 
Balada uitării (poetului George Țărnea)
Mai scăpăm câte o lacrimă și mai pleacă un tren ,ni se așează pe tâmple o uitare suavă pe zăpezi alunecăm în privirea de ren și sub porți părăsim câte un ciob de epavă…
Ne mai doare o lacrimă, mai cioplim un cuvânt și drept vamă lăsăm pe la porți o privire; prizonieri în statui- și de spaimă cuprinși ne răsfrângem pe culmi lunecând în iubire…
Un fragment din poezia Dor
”Ne legănăm în sinea noastră curmând tăcerea unui joc și ne-ntristăm iubind stejarii în care crucile se coc.”
Nu-i așa că sunt foarte frumoase? Autorul lor anul acesta ar fi împlinit 70 de ani…