Teatrul din orașul meu însemna-cândva- Palatul Culturii. N-aș fi putut imagina un alt loc mai potrivit pentru miracolul numit ”teatru” decât într-un palat. Cu foyerul flancat la cele două capete de oglinzile mari cât un perete creându-ți impresia că mai ai mult de mers pe mozaicul strălucitor și el, până te întâlnești cu cea pe care o priveai zâmbind, și ea îți răspundea cu un zâmbet identic venind ușor spre tine!

Scările de marmură, geamurile cu vitralii, sala mare cu scaune plușate, covorul gros ce absorbea atingerea pașilor, scena, cortina, loja, balconul de la etajele superioare…totul avea un miros specific, eu îi ziceam miros de teatru.

În zilele de spectacol, lumea bună, îmbrăcată la patru ace se plimba cu importanța cuvenită momentului, etalându-și bijuteriile de familie, salutând cu zâmbetul de duminică în stânga și în dreapta cunoscuții. Și se cunoșteau. Personajele celor 10 mii de sus. Mica burghezime a orașului. Printre ei și câte un ”juliensorel” țintindu-și depășirea situației sociale.

Apoi actorii…Acești monștri sacri! Chiar dacă știai că unul locuiește în blocul turn de lângă tine, alții locuiesc pe strada unde învață studenții actoria…păreau niște zei! Nu erau excentrici, nu -și dădeau aere de ”cine-mi-s-eu” , dar impuneau respect. Când îi vedeam pe stradă, mă uitam parcă hipnotizată la ei. Eleganță. Bun simț. Noblețe. Aristocrație. Sau toate la un loc.

Nu uit aerul incins din sală, când iar și iar îi rechemau pe scenă în aplauze furtunoase accentuând apariția fiecărui personaj, ca apoi bătăile din palme ritmate să-i țină pe scenă, ridicând iar și iar cortina…