Cu scuzele de rigoare, mi-a atras atenția vânzătorul: ”marfa expusă nu se vinde”. Dar una la fel, gata împachetată, din depozit, aia da, se vinde! Dacă nu se găsește acum în depozit? ”Nicio problemă, facem comanda și peste 2-3 săptămâni o aveți acasă! ” Simplă explicația și convingător omul. Facem târgul!

Căruciorul încărcat îl împing manevrând cu grijă printre rafturi, după ce l-am asigurat pe băiatul de la raionul de mobilă că mă descurc, chiar am prins șmecheria. Femeia de la casierie sare de după tejghea cu un aparat de scanat în mână, se-nvârte cu dexteritate în jurul coletelor căutând codurile de bară. Mai împinge de căruț un pic înainte, îl mai retrage, ca să ajungă cablul de la aparat.

Plătesc și mă aliniez la Biroul de informații. Mi se iau toate datele (dar protecția datelor?)- în gura mare, de față cu alte căruțe păzite de alți cetățeni, care așteaptă blazați să le vină rândul. Rezultatul interogatoriului un contract de custodie cu care mă trambalez până-n capătul opus al magazinului, unde un nene abia așteaptă să-mi dea niște indicații. ”Lăsați căruțul acolo, că mai avem de scris!” Alte întrebări, date de pe buletin, de parcă aș putea să le las pe cap marfa plătită! A doua zi între orele 9 și 17 mă va suna șoferul înainte să ajungă la scară cu coletul.

De curiozitate îl întreb cât m-ar costa să-mi ducă până la apartament coletul cel mic…O nimica toată, etajul…? înmulțit cu …să zicem …face…Și-mi zice o sumă ce ar dubla costul coletului! Mă lipsesc. Nu-i nimic, dar să știu că trebuie să-mi asigur hamal că șoferul nu se bagă!

A doua zi aștept cu emoție duba cu coletele. Se nimeresc și niște vecini care dacă au vrut săștie ce mai fac, acum au aflat! Au pus mâna și ei, mai ales ei, și coletele au ajuns la ușa apartamentului!