Nu-mi plac despărțirile. Acum, însă, trebuia să-mi iau bun rămas nu doar de la marea cea învolburată, dar și de la Tina cea nouă, care-mi jucase un renghi de zile mari. Am ajuns mâncând pământul în gară, tocmai la timp pentru a prinde ultimul vagon înainte ca trenul să se pună în mișcare. Am parcurs cu greu câteva coridoare, jonglând printre oameni și bagaje, ca de obicei, trenul era ticsit și cu greu mi-am găsit un loc. Mi-am pus rucsacul în plasă, deasupra singurului loc liber dintr-un compartiment și am ieșit pe coridor.

Niște pici care se-ntorceau din tabără, voioși nevoie mare, râdeau și povesteau pățaniile unuia mai papă- lapte dintre ei, măscăriciul de serviciu al clasei. La geamul deschis din fața compartimentului stătea o fată, a cărei față o zăream doar atunci când își retrăgea capul și vântul îi mai dădea pace pletelor ei lungi pentru câteva secunde. După câteva încercări, am reușit să-i văd ochii, fereastra sufletului, nu știu cine a zis, dar sună frumos. Și fata avea niște ochi frumoși! Ce să faci două ore pe tren? E o mană cerească să găsești un partener de povești! Mi-au zis mie mătușile mele că sunt născut pentru teatru: frumos, talentat, cine mai recită așa ca mine…Și amintindu-mi de toate laudele astea, mi-am zis să fac un exercițiu de improvizație. Am 5 minute să ghicesc ceva cu ce să-i atrag atenția fetei și să intru in vorbă cu ea!

Mai întâi s-a făcut că e prea mare zgomotul și nu aude, apoi mi- a răspuns: ” Nu-i de vânzare!” Ne-am distrat copios apoi analizând răspunsul ei la întrebarea mea neghioabă: ”Cât e ceasul domnișoară?” M-am gândit la câteva variante de abordare, niciuna nu mi s-a părut demnă de frumoasa domnișoară, timpul mă presa, așa că am lansat întrebarea numărul unu. Se pare că de astă dată îmi surâde norocul! Nu doar că e frumoasă fata, dar nu e nici proastă! Din vorbă în vorbă am descoperit că avem aceeași destinație, dar și incredibila coincidența că învățăm la aceeași școală! Cum de nu ne-am întâlnit?