Ne-am cam plictist pe plajă. Nu era nimic interesant, dar fiind ultima mea zi la mare, am vrut să mă folosesc de fiecare secundă! Am găsit o minge și ne omoram timpul aruncând-o unul altuia, încercând să o menținem cât mai mult în aer, fără să cadă în apă. Au mai venit niște amici, eram deja o echipă serioasă când am scăpat mingea și într-o clipă a fost luată de val. A recuperat-o o fată, semâna cu Tina atât de tare, încât i-am și strigat: chiar dacă ești supărată pe mine, ne dai și nouă mingea? Tina se uita mirată la mine și m-a întrebat la rândul ei: Qu est ce que tu dis? Din clipa aceea s-a terminat cu plictiseala. I-am zis să lase vrăjeala și să intre în joc. Mi-a zâmbit într-un mod ciudat, cum nu mai văzusem până atunci și turuind ceva pe limba lui Voltaire mi-a aruncat mingea. Mi-am dat seama că nu poate fi Tina, pentru că la noi toată școala învăța rusa! Ar fi vrut ea să știe mai mult de Oui, non, je t aime, dar nu era cazul!

Mi-am stors creierii ca să-mi amintesc câteva replici din Les trois mousquetaires, având mari dubii că ne-am putea înțelege cu fata. Asta nu ne-a împiedicat însă, ca să dezbatem probleme serioase gastronomice. Cât de buni sunt cartofii prăjiți, cu un șnițel vienez, dar merge și cu cel parizian, ”a propos de Paris!” Ne-am dat noi deștepți, dar ne înțelegeam mai mult prin semne. Cu atât era mai distractivă toată povestea cu cât ziceam una și se înțelegea altceva. Părea deșteaptă Tina asta nouă a noastră, ne înțelegeam de minune. De parcă ne cunoșteam de când lumea. Abia când se apropia ora de plecare, mi-am dat seama că noi de fapt nu făcusem cunoștință. Nu aveam prea mult timp la dispoziție, cu bagajele nefăcute, riscam să pierd trenul dacă mă apucam atunci să-mă prezint gesticulând!I-am zis ”tu t en vas” arătând spre mine, bineînțeles că a râs, ”mais non, je ne m en va pas, je reste encore, peut etre c est toi qui s en va! Și arăta când spre mine, când spre ea, când spre depărtare.

Numai eu puteam să am așa ghinion! Toată vacanța mi-am omorât timpul cu Jacky și acum când urma să plec, pică Tina asta! Nu înțelegeam ce se întâmpla cu mine, cu cât părea mai intangibilă cu atât mai mult voiam să aflu tot mai multe despre ea. Cum mă necăjeam eu acolo să-i dau adresa mea și s-o rog să-mi scrie, n-am observat că Tina mea devenise nașul meu! Orice naș își are nașul! ”Au revoir! A bientot! N oublier jamais! Bisous!” Am etalat cu generozitate tot vocabularul meu în timp ce mă depărtam de ea. Apoi am sărit ca ars! Fuga înapoi și explică-i că ai uitat ceva important să scrii pe adresă. Le numero! Ah numărul de casă? M-a întrebat ea cu cea mai mare naturalețe și fără pic de accent de străină. Pardon? M-am uitat la ea că lovit de trăznet! Nu-mi venea să cred că am auzit bine! ”spune-mi-l, pot să rețin un număr de casă fără probleme!,” a mai zis și mi-a zâmbit din nou, cu zâmbetul ei ciudat.

Asta a fost momentul la care s-a rupt filmul. Mi-am revenit după o plimbare destul de lungă cu picioarele în apă până la glezne, nevenindu-mi să cred că mi-am găsit nașul!