Am adormit rupți de oboseală, așa îmbrăcați cum eram. N-a fost nicio alarmă. Comandantul suprem a plecat în vizită oficială în Iran.

La televizor crainicul bulgar pomenește de Timișoru, dar nu știm la ce se referă.

Pe șantierul Casei Republicii se lucrează. Parcă sunt mai puține cadre, tot mai des ești de serviciu pe unitate.

Iau copiii și mă duc la Dana. Televizorul nostru s-a stricat.

Bate cineva la ușă. Un tip îmbrăcat în halat albastru de muncitor de fabrică purtând în mână un fel de icoană, foarte sigur pe el o salută pe Dana, privește spre camera mică unde eram eu cu copiii la televizor, spune ceva in numele tatălui și bagă sub nasul vecinei icoana, aceasta o pupă, apoi îi cheamă și pe cei doi copii ai săi să facă la fel. Îi dă ceva bani și văzând că vrea să mă cheme și pe mine, îi fac semn că nu mă bag. Omul privește curios prin casă, apoi pleacă și bate și la ușa noastră. N-avea cine să-i răspundă!

19 decembrie…ne amintim de Tata.

20 decembrie. Comandantul suprem condamnă huliganii de la Timișoara. Au spart magazine, a fost scandal, asta povesteau bulgarii la știri.

Tranzistorul din bucătărie are momente de sclipire și prinde câteva posturi care transmit muzică. Buletinul de știri nu ne lămurește despre Timișoara.

Un post unguresc vorbește despre schimbarea imnului, despre republică…mi se pare ciudată abordarea, deși la ei se fac poante și cu Kadar, în revista Ludas Matyi (Matei Gâscarul) sunt caricaturi și poante despre conducerea țării.

21- 22 decembrie. Adunarea populară în Piața Comitetului Central se transformă în proteste. Incredibil ce se întâmplă. Ceaușescu încearcă să mai spună ceva, hărmălaia îi taie vocea, cineva încearcă să-l cheme de pe balcon, comandantul pare confuz, nu pricepe ce se întâmplă. Transmisia este întreruptă.

Pe stradă trec tineri care scandează: veniți cu noi! Nu vă fie frică…

Seara târziu fumez la geamul din bucătărie. Deodată văd niște dungulițe roșii pe cer, dinspre Antiaeriană spre Centru. Apoi aud huruitul tancurilor, zgomotul șenilelor pe piatra cubică și mirosul de carburant ars îmi umple nările. Se aud împușcături. Dungulițele sunt trasoare. Împușcăturile se aud de aproape. Nu e de stat la geam!

Astup cu o coală de hârtie aerisirea din perete, acopăr geamurile cu pături-reguli învățate din sumedenia de filme de război pe care le văzusem până acum. Păi dacă se trage? Măcar să nu se vadă lumina din casă.

Dimineața în sfârșit apari și povestești că sunt taburi pe ici pe colo pe colțuri de stradă, piața a fost spălată, e ”ordine și deciuplină.”

Generalul Milea s-a sinucis.

”Nu cred! Nu-i adevărat! Nu cred! – ai repetat într-una, buimac, trezit din somn.

Ceaușescu a fugit cu elicopterul de pe clădirea Comitetului Central. Din blocul vecin cineva a scos televizorul la geam: Victorie! Cu puțin după miezul zilei am stat la geam și am simțit că mi s-a luat cocoașa de pe spinare.

Dimineața ai plecat la cazarmă. O rafală de armă automată s-a auzit, apoi n-am mai știut nimic despre tine.

Odată cu apusul soarelui încep împușcăturile. Se trage ca în filmele lui Sergiu Nicolaescu, doar cu nu pot da sonorul mai încet!Se trage toată noaptea, ca în război!

Geamurile din sufragerie le-am acoperit cu hârtie albastră, lăsând doar o găurice prin care observ zona.

Bărbați în combinezoane negre de tanchist cu arma în mână se furișează pe aleea printre blocuri.

Sunt cea mai curajoasă de pe scară. Toate femeile și copiii s-au mutat la mine. Cu saltele și pături, tot apartamentul e transformat în dormitor. Sunt planton toată noaptea. Civilii de pe scară au format o echipă care să stea de pază, au baricadat intrarea, ca să nu intre teroriștii.

Ar fi fost șase bărbați. M-am uitat pe vizor…rând pe rând s-au retras toți șase!

……………………..