Vecinii mei, despre care credeam că sunt o familie de pescari, din motive neînțelese de mine, sărbătoreau sosirea lui Moș Gerilă de Anul Nou. Pomul nostru de Crăciun căzuse deja de câteva ori grămadă peste părinții mei în pat, în timp ce noi subtilizam cu mare grijă bomboanele din ambalajul de hârtie de mătase albă, franjurată, învelită în staniol. Nevrând să dezbrăcăm bradul înainte de Bobotează, scoteam doar bomboana roză, mirosind a … Crăciun, lăsând ambalajul înșelător de plin, la locul lui. Decepția era de nedescris când nimeream peste ambalajele golite deja și încercând să ajungem la cele agățate mai sus, reușeam să răsturnăm pomul!

Nu e o deșteptare prea plăcută să te trezești cu globuri, betele, crengi și ace de brad peste tine, cu steaua din vârful pomului aterizând ultima însoțită de îngerașul alb. Acesta avea aripi, totuși cădea grămadă peste toată învălmășeala de pe pat. ”Ce faceți?!” – se auzea vocea mamei speriată, trezită din somn, iar tata mult mai calm, încerca să redreseze pomul cu grijă, atent la eventualele cioburi de globuri sparte. În mod miraculos, globurile scăpau de fiecare dată, nu și atunci când le strângeam să le punem la loc, în cutiile de carton, în așteptarea Crăciunului viitor.

Nu ne-am bătut capul prea mult de ce la unii vine Moș Gerilă, la alții Îngerașul, important era să avem ceva cadouri sub pom, că la asta se rezuma toată sărbătoarea. Scriam bilețele adresate lui Moș Gerilă având convingerea că ne va găsi numele în catastiful ăla mare și ne va aduce cadoul cerut, pentru că am fost copii cuminți.

Numele de Moș Gerilă mi se părea mai potrivit, mai ales că în decembrie câteodată era un ger de ni se lipeau nările! Scrâșnea zăpada sub picioare și dacă nimeream pe o pată de gheață ascunsă sub un strat subțire de zăpadă proaspătă, urgent ne puteam viziona ghetele pictate pe cer!

Patinoarul din Parcul Central ne aștepta cu muzică, lumini multe, ceai și vin fierbinte. Seara când ne întorceam acasă, din capătul străzii deja vedeam geamurile noastre iluminate, semn că mama cocărea de zor.

Cozonacii aurii cu mac, cu nucă, sau pufoși, fără umplutură erau aliniați deja pe un prosop alb, iar minunatul prăjitura Gerbaud își aștepta glazura de ciocolată. După câteva tentative nereușite de a ciupi un colț măcar, am negociat să mi se dea marginile de la Gerbaud și nu refuzam nici crăticioara în care a fost topită ciocolata pentru glazură, sau urmele de umplutură de nucă rămase într-un bol.

Între două drumuri, ba la Ciceu, ba la Lechința, alteori la Brașov ori la București, tata aducea cârnații și slănina de la fum. Mirosul de cârnați afumați, întinși pe o coadă de lemn, puși la rece, adesea ne ademenea în balcon. Acolo era zonă interzisă. Nu de alta, dar rupând aiurea câte o bucată de cârnați, când dintr-unul, când dintr- altul stricam aspectul comercial. Și mai grav era că nici nu-l mâncam…

Din decembrie, toată scara mirosea a cârnați afumați fierți sau prăjiți cu omletă, sau a slănină afumată crestată, prăjită și cu un ou-două deasupra, garnisită cu o porție generoasă de muștar de masă. Făcea parte din tradiție.

Câte un pachet mare cu dulciuri primeam de la Moș Gerilă, bătrân și uituc, lăsa un pachet la serviciu la Tata și un altul la serviciu la Mama și ne mai lăsa niște cadouri și acasă, pe sub pom. La Mama la serviciu venea de a dreptul cu racheta, dacă lipsea zăpada. Trebuia să stăm cuminți în sala de lectură spitalului, ca să auzim motorul rachetei când ateriza!

Sfânta naivitate! Cum înghițeam poveștile că Moșul , burduhănosul intră pe hornul casei și-i rămâne barba albă! Ca să nu mai zic că pe bloc hornul era doar o țeavă…Apoi povestea cu îngerașul care venea cu pom cu tot pe gaura cheii… Am încercat să stau trează, hotărâtă să-i surprind, dar…n-am reușit!

Nu-mi amintesc ziua în care i-am descoperit și nici ce reacție am avut! Uneori, însă, îmi place și azi să cred că există Moș Gerilă, Îngerașul sau Moș Crăciun!