După-masa a fost însorită. Obișnuitul du-te vino, autobuze pline, oameni în stație scrutind orizontul.Vine? Nu vine! Dacă nu aveai nimic atât de urgent încât fiecare secundă ar fi contat, puteai merge pe jos, liniștit! În acea zi de 4 martie, vremea era perfectă pentru plimbare.

Spre seară însă aerul parcă devenise și mai accentuat primăvăratic. Adia un vânticel, dar era plăcut. Cățelul vecinei a început să se manifeste cam ciudat, scotea niște sunete, de parcă s-ar fi temut el de mine de data asta și se ascundea sub scaunul de bucătărie. Aveam de făcut niște calcule, nu prea complicate, dar foarte multe și cu zecimale….absolut deloc încântătoare! Să faci calcule când ai fi preferat o plimbare pe afară!

Calculam de zor, la măsuță, când am simțit că mă saltă cineva cu fotoliu cu tot. Parcă mă ridica, apoi mă împingea când la dreapta, când la stânga…era o senzație absolut nemaiexperimentată. Nu știu cum de mi-a venit, am zis e cutremur! Am ajuns cumva până la ușă, călcam de parcă ar fi fost trepte în loc de parchet. Acum știu că e cea mai mare greșală să ieși în casa scărilor, să încerci să cobori, să iei liftul sau …să sari pe geam! Deși părea că geamul atinge pământul, așa de tare se clătina blocul! Nu doar eu, nimeni nu era pregătit pentru așa ceva. Toată scara a ieșit, se înghesuiau, țipând, văitindu-se, brusc toată suflarea a devenit credincioasă, îl invocau pe Dumnezeu, alții se întrebau dacă n-ar fi trebuit să ia și covorul sau alte obiecte din casă…Copiii plângeau, femeile țipau…în vacarmul general se auzea câte o voce: e cutremur!

Nimeni nu știa ce ar fi de făcut! Nu puteam călca, dacă pe parchetul drept aveam impresia că sunt trepte, pe scări n-aș fi nimerit treptele! Unii au reușit să coboare și au rămas sub cerul liber de teama replicilor. Eu n-am mai coborât. Deși n-a ținut decât un minut, mi s-a părut o eternitate!

Dar am plâns! A fost un plâns , ca o descătușare, ca o revelație…uite cât de fragili suntem! Abia atunci am realizat că s-a întâmplat ceva grav, că emisiunea de la televizor nu s-a întrerupt de florile mărului, că radioul n-a tăcut doar așa…Apoi au început să vină știrile: Bucureștiul e la pământ! Blocuri, jumătăți de blocuri năruite ca un castel de nisip. Răniți, morți, supraviețuitori…

4 martie 1977. Ora 21,22 Cutremur de 7,2 grade pe scara Richter. A durat 55 de secunde. S-a soldat cu 1571 victime, dintre care majoritatea în capitală. 11.300 de răniți dintre care 7596 în București.

S-au prăbușit 28 de clădiri -în capitală.

După această tragedie s-a văzut că nu e bine să se fure din materialele de construcție, că acea autorizație de construire chiar trebuie să fie dată după o analiză serioasă, că populația ar trebui pregătită pentru situații de urgență! Îmi amintesc de miercurea sirenelor dinainte de pandemie. Era pentru autorități. La început au numărat câte sirene funcționează, câte sunt stricate și cu asta basta. Populația habar nu are de semnalul acustic, care ce înseamnă și ce ar trebui făcut în caz de …doamne-ferește! Într-o vreme au existat niște clădiri pe care era un cerc mare pictat cu un A mare în el, (sau cu un triunghi galben parcă) , ar fi fost buncăre , adăposturi antiaeriene. Toate subsolurile tehnice de la blocuri au ajuns depozite de murături și mobilă veche!

Nu suntem pregătiți pentru nicio nenorocire! Pandemia asta ne-a demonstrat că suntem un popor ascultător. Executăm ce ni se ordonă. Mai cu amenzi, mai cu amenințări, dar majoritatea se dă pe brazdă. Pe pendemie, merge. Dar la un cutremur? Cui mai dai ordine dacă pică clădirile pe noi? Cele mai multe au rămas cu bulina roșie ( semn că e pericol de prăbușire în caz de cutremur), dar cui îi pasă?

Să ne rugăm, deci! Altă soluție nu avem!

Sursa foto: Historia