A fost o vreme când spuneam cu mare ușurință: e imposibil și chiar credeam când spuneam că așa ceva nu se poate întâmpla. Și au fost o grămadă de lucruri imposibile pentru mine. Autobuzul de pildă, nu putea să facă accident pentru că era mare, se descurca.

Avionul ce zbura deasupra curții n-avea cum să pice, dar putea să plouă cu manifeste peste oraș! Ceaușescu, șeful nostru care părea mai frumos decât șefii de state cu care se fotografia, părea să fie imposibil de îndepărtat!

Apoi a fost acel decembrie în care tot ce părea imposibil, rând pe rând s-a întâmplat! Eu totuși mă miram, cum se poate ca cel mai puternic om din țară, având la dispoziție tot ce și-ar fi dorit, îmbarcat pe elicopter, să se lase capturat!

Rând pe rând s-au dărâmat miturile etichetate cu ”imposibil”. Și a trebuit să mă conving, că nimic nu e imposibil!

Oamenii au ieșit în străzile marilor orașe, au strigat ”jos comunismul”, apoi cu mare entuziasm au ales un (fost) comunist să ne conducă țara. Au plâns după regele Mihai, dar, când a ajuns la graniță nu l-au lăsat să intre! Cei care au trăit laolaltă ca frați, s-au bătut orbește, s-au lăsat manipulați…și tot așa, un șir interminabil de ”imposibil” au ajuns banalități la ordinea zilei.

Tocmai când ne gândeam că le-am văzut pe toate, acum chiar că nimic nu ne mai poate surprinde…

A fost 11 septembrie!

Turnurile gemene…

Nici azi, după 20 de ani nu pot uita acele imagini incredibile, când primul avion s-a izbit de simbolul Americii, intrând în el ca în brănză….Apoi un al doilea avion, vrând parcă să sublinieze, n-a fost greșeală de pilotaj. A fost un atac sinucigaș, un atac terorist!

A fost ziua care a schimbat pentru totdeauna viața pe Planeta albastră!

Să nu se mai repete!